Fugiti din cinematografe

O alternativa ar fi Clubul cinefililor, din Copou, unde in fiecare miercuri seara, la ora 18.00, se proiecteaza filme de autor – in acceptiunea clasica a termenului. Programarea e structurata pe medalioane de regizori, in momentul de fata fiind la rind maestrul italian Ettore Scola. Cunoscut mai ales pentru deosebitul "Bal", din 1982, in cursul caruia aceiasi barbati si femei isi cauta compania la dansuri de societate din 1936 pina in anii 80. Urmarind dezvoltarea culturii pop in Franta secolului ’20, "Le Bal" nu contine dialog, poveste sau personaje stabile, grupul de dansatori pastrindu-si ciudateniile caracterizante in costume mereu noi, cu mereu alte combinatii de pasi.

Miercurea viitoare, medalionul Ettore Scola continua cu "Una giornata particolare" (1977), avindu-i in distributie pe Sophia Loren si Marcelo Mastroiani. Este poate singurul film in care alter-ego-ul lui Fellini poate fi vazut jucind un homosexual, desi aceasta informatie are mai degraba caracter de arhiva. Respectind conventiile timpului (actiunea e plasata in anii 30, in ziua vizitei triumfale pe care Hitler o face in Roma fascista), Gabrielle, proaspat dat afara de la radioul de stat datorita "defetismului inutil si a inclinatiilor perverse", nu prezinta semnele alintului jucaus, ajuns la moda mai intii in urma eliberarilor 60-iste si apoi datorita cultului contemporan al homosexualitatii. Este, dupa cum ar spune americanul, "in the closet" (cuvint cu cuvint – in dulap / nemanifest, neasumat).

Premiza scenariului, excelenta: intr-o zi in care toata suflarea Romei era chemata sa asiste la discursurile liderilor fascisti, Antonietta, sotie si mama a sase copii,  fidela partidului din ignoranta si respect fata de propriul barbat convins, ramine singura acasa. Blocul circular in care locuieste este aproape gol, singurii ramasi fiind indezirabilul Gabrielle si femeia de serviciu, portareasa cu ochi de vultur si dragoste de partid. Folosind hazardul, scenaristii trimit papagalul Antoniettei pe pervarzul lui Gabrielle, ceea ce duce la contactul necesar dintre cei doi. Personajele sufera de lipse puternice, pe care intilnirea le alina intr-un melanj ciudat, pasional. Ambii sint dezabuzati: femeia de corvoada zilnica si lipsa de respect a sotului, Gabrielle de o viata ingradita, izolata, nepermisiva fata de calitatile sale de om care gindeste, simte si, mai ales, vrea sa traiasca. In pragul sinuciderii, Gabrielle primeste la el o femeie care-si cauta papagalul. Pina la pasiune, timpul petrecut de cei doi in apartamente e condus de Gabrielle cu un spirit al ludicului si al lipsei de sens deosebit de apropiate de sensibilitatea contemporana. Gabrielle glumeste, folosind orele cu Antonietta ca pe timp vital cu o persoana care nu il respinge. Antonietta se indragosteste lulea; o placere – Sophia Loren indragostita lulea la 43 de ani, in capot de casa, cu buzunaras in partea dreapta.

Plasind dramaturgia intr-o singura zi (iarasi un element modern, care tine de ideea continuitatii timpului, a timpului real, in curgere, reprezentat de cinematograful de azi), Ettore Scola apasa totusi, la un moment dat, pe accelerator, fortind putin transformarea Antoniettei din sotie timida in femeie pasionala, urmarind erosul fara remuscare. Cresterea intensitatii dintre cei doi, rabufnirile si alinarile nu sint, insa, atit de deranjante, mai ales daca ne gindim ca 1977 nu era inca un an in care dedramatizarea sa fi cistigat prea multi adepti. In plus, regia lui Ettore Scola e impresionanta, experimentatul realizator folosind cadre lungi pentru singuratatea personajelor si multe miscari de maraca pentru dorinta de schimbare, visul celor doi, plasati geografic unul in fata celuilalt, pe pereti paraleli ai blocului. Deosebit de puternica este folosirea marsurilor fasciste ca fundal sonor cvasi-permanet, deasupra carora prim-planurile expresive ale celor doi transmit capcana inevitabila in care se afla. Dragoste interzisa, pe marsuri fasciste, cu Sophia Loren si Marcello Mastroianni, in Copou, 33 de ani mai tirziu.