Hic sunt dracones (II)

Dincolo de anxietatea colectiva de care sufeream (toti redactorii), anxietate, in definitiv, legitima, considerind atitudinea rebela generala, ne obisnuisem sa ridiculizam cliseele „intelectualiste" si dogmatismul aberant al regimului, optind pentru ceea ce descoperisem (in cartile trimise constant de Ambasada americana la Reading Room-ul Catedrei de Engleza sau in emisiunile de la Europa Libera si BBC, ascultate, cu sfintenie, prin camine si acasa) a fi „cultura liberala euro-americana". In Opinia studenteasca apareau texte neconventionale, ce ar fi putut intra, fara probleme, ziaristic vorbind, in oricare mare publicatie din lume de atunci. Rememorez faptul ca am tradus in paginile revistei (de-a lungul lui 1987), in citeva numere consecutive, preluind sarcina de la Valeriu Gherghel, ultimul interviu al lui Mircea Eliade (dat, in 1986, pentru Chicago Magazine). Radu Eugeniu Stan publica, tot aici, niste interviuri absolut sclipitoare cu personaje ale vietii socio-culturale din Romania care nu se gaseau tocmai in gratiile sistemului, iar Alina Mungiu facea furori cu articolele sale sfichiuitoare. La Dialog, scriau Steinhardt, optzecistii bucuresteni (practic exclusi din presa culturala a timpului). Sorin Antohi semna cronica literara la volume care si-ar fi croit mult mai greu drumul in revistele literare propriu-zise, datorita continutului lor „ambiguu". Am publicat eu insumi o recenzie la faimosul (in epoca) eseu subversiv redactat de Mircea Iorgulescu, Marea trancaneala (iesit din editura cu titlu schimbat si nenumarate pasaje eliminate). Vorbeam pe sleau acolo despre politia politica, grabita „sa te umfle", daca „trancanesti" prea mult. Articolul a trecut, neverosimil, de furcile caudine ale cenzorilor.

„Opinistii" – coordonati de Daniel Condurache si Valeriu Gherghel – se specializasera pe „trancaneala" (subversiva) de inspiratie sociala, „dialoghistii" – sub ghidarea inspirata a lui Andrei Hoisie-Corbea si a lui Stefan Afloroaei – pe cea culturala. Unele texte cadeau, intr-adevar, altele insa intrau, nepredictibil. Imi amintesc ca interviul pe care l-am luat (impreuna cu Gabriel Stan) lui Alexandru Calinescu, pentru numarul festiv, de douazeci de ani de existenta a Dialogului, in 1989, a fost scos din revista, intrucit profesorul isi facuse publica sustinerea lui Mircea Dinescu, pierzindu-si dreptul de semnatura in presa. Totusi, in acelasi numar, mai multi redactori il mentionam pe autorul Bibliotecilor deschise, in textele noastre, subliniidu-i meritele in constructia revistei Alma Mater – parintele proscris al Dialogului. Aceste articole au aparut fara o virgula modificata. Tot in acel numar faceam cronica la o antologie de proza si poezie „din RSS Moldoveneasca", antologie redactata in „grafie latina", identificind, in noua generatie scriitoriceasca de la Chisinau, „produsele" reformelor din Uniunea Sovietica a ultimilor ani. Aluzia (transparenta) nu a parut sa deranjeze pe nimeni, deoarece recenzia a iesit fara (presupusa) mutilare tipografica. Colegii mei de grupa, Laurentiu Constantin, Sorin Dragan si Victor Ploscaru, scriau, cu inversunare, articole in raspar cu ideologia oficiala. Constantin ridiculiza practica agricola, unde studentimea romana isi pierdea toamnele, cu consecventa diabolica, Dragan prezenta Transilvania in culori genuine, nepervertite de retorica regimului, in vreme ce Ploscaru traducea poeti americani contemporani, tipizati de o gindire liberala, fundamental „obraznica".

Cu siguranta, timpul nu mai avea rabdare, „durata scurta" si „spatiul ingust" atingind, pe nesimtite, pragul exploziei. Sub aceasta presiune, sistemul ceausist, simtindu-si inevitabilul faliment, a intervenit, tot mai violent, in teritoriile „dragonilor", incercind sa le inghita. Anul 1989 mi-a ramas in memorie distinct, din acest punct de vedere. A fost momentul de apogeu al nebuniei ceausiste, cind paranoia incepuse sa se intinda, ca o picla, peste intreaga Romanie. Mai ales doua episoade m-au tulburat profund atunci, demonstrindu-mi, cu prisosinta, ideea ca numai cine a fost in infern are dreptul sa-l (si) judece. Primul debuteaza cindva in februarie, in preajma startului celui de-al doilea semestru academic. Un grup de redactori de la Dialog este chemat, pentru „convorbiri urgente", la UASCR-ul judetean – cu sediul in Casa Tineretului (actuala Casa a Studentilor). In „grup" ma aflam eu, Gabi Stan, Ioan Gherghel (a nu se confunda cu Valeriu!) si Mihai Razvan Ungureanu (viitorul ministru de Externe al Romaniei). Eram putin nelinistit, pentru ca aflasem, din toamna precedenta, la ce pot duce astfel de „convorbiri" (evitasem, in vara lui 1988, sa merg intr-o tabara de instructaj politico-ideologic, de la Izvorul Muresului, apelind la vechea stratagema a „certificatului medical"; liderul local al UASCR, Botu pe singurul lui nume de care-mi amintesc, m-a convocat ulterior la „convorbiri", unde m-a facut „cu ou si cu otet", in stilul consacrat al anilor cincizeci, amenintindu-ma, in final, ca „ma va da afara si din facultate!"). (Va urma)