In memoriam Marin Mincu

Cu doar 4 zile in urma, a picat o veste napraznica: a murit Marin Mincu. Mie unuia imi suna absurd, mai ales ca vorbisem cu el la telefon cu doar doua ceasuri inainte sa se duca la jurnalul TVR Cultural, la care era invitat. Dupa ce si-a facut treaba, a picat de pe scaun si, dupa trei zile de stand by, a venit linistea… Marin Mincu ne-a parasit aproape in direct, asa cum a si trait. Inca nu reusesc sa diger asa ceva; miine plec catre Bucuresti, la inmormintare. Probabil ca va trebui, usor-usor, sa invat sa traiesc cu ideea…

Am avut marele noroc sa ma numar, in ultimii ani, printre apropiatii sai. Pot spune ca Marin Mincu era departe de imaginea pe care frustratii sai inamici i-o confectionasera: era un generos cum rar am intilnit, un om tandru, cu umor si autoironie, de o verticalitate pe care am admirat-o mereu, de o noblete innascuta. Era la curent cu tot ce misca in literatura contemporana; avea o putere de munca iesita din comun: cind se urnea, nimic, dar nimic nu il putea opri. Asa se si explica opera vasta pe care a reusit sa o scrie. Marin Mincu nu era un resentimentar. L-am cunoscut bine si pot depune marturie: era mai degraba usor de ranit si se simtea, adesea, nedreptatit. Ceea ce, la o adica, a si fost. Onest cu sine insusi, dar si sigur de propria valoare, si-a afirmat mereu apasat punctul de vedere, fara sa tina cont de conventiile obisnuite in mica si levantina noastra lume literara. Marin Mincu era un european si nu se cobora la micile aranjamente de grupare, de gasca etc. El este cel mai independent scriitor de calibru pe care l-am cunoscut; aceasta incapatinare de a spune mereu, cu orice pret, lucrurilor pe nume i-a atras destule animozitati, unele mai inveninate decit altele. Asta pentru ca Marin Mincu nu a cultivat eufemismul, vorba in dunga, ci a rostit/ scris raspicat, negru pe alb ceea ce era de spus. Or, asta nu convine de cele mai multe ori. Si ce e mai usor pentru contemporanii predispusi la compromis decit sa-i scorneasca celui care ii deranjeaza o imagine de intratabil, de om scortos, de nefrecventat. Cu aceasta imagine a avut de luptat si omul (se amuza de multe ori pe seama ei), dar de pe urma ei a suferit, din pacate, si opera.

Eu sint convins ca, de acum, cind incepe destinul postum al operei lui Marin Mincu, cind, din pacate, omul nu mai poate disturba micile coterii si interese ale breslei scriitoricesti, se va vedea din ce in ce mai clar ca avem de a face cu unul dintre cei mai mari scriitori romani. Marin Mincu este unul dintre putinii autori romani care s-au manifestat perfomant in toate genurile. De aceea, pentru a-i cunoaste adevaratul profil, sintem obligati sa-i parcurgem toate cartile, cam 40 la numar, basca vreo 20 in limba italiana. Numai intregul poate oferi adevarata structura a acestui scriitor. El este un critic de mare acoperire, singurul critic de directie de dupa razboi, unul care a reusit sa traga dupa el literatura de dupa 1990. Intuind acest lucru, un Nicolae Manolescu, de pilda, face tot posibilul ca sa-l ignore in istoria sa. Nu-i nimic, istoria literaturii nu o va face. Carti precum Avangarda literara romaneasca, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetica, Experimentalismul poetic romanesc, O panorama critica a poeziei romanesti din secolul al XX-lea sint obligatorii. Ca poet, a reusit sa atinga acea auteticitate a rostirii poetice pe care o gasim la foarte putini autori contemporani. Volume precum Prada realului, Proba de gimnastica, Am visat ca visez ca sint inger, Cum mi-am inscenat un accident de masina, Pacient la Spitalul Fundeni atesta un discurs perfect racordat la poezia occidentala, in care subiectul poetic se autolivreaza fara rest in scriitura. De aceea, genul nici nu mai este respectat. Prozatorul nu este nici el mai prejos, caci cele patru volume din ciclul Intermezzo si cele doua romane „italiene" propun nu numai o poetica a textualismului si a autenticitatii scriiturii din care destui s-au infruptat tacit, ci si o exigenta a autolivrarii in scriitura pentru care putini erau pregatiti. De fapt, e vorba de acelasi roman, cu mai multe fascicule; un roman care nu doar developa, la modul diaristic, o existenta recognoscibila pina la amanunt, ci care isi punea in pagina, deschis, si formula: „Trebuie sa astept un moment prielnic, cind ceea ce scriu imi da acea impresie a implicarii viscerale despre care vorbeam, prin care pot sa masor chiar in proces, in act, cit de autentic sint in ceea ce scriu. Autenticitatea scriiturii nu se refera, cum am mai spus, la sinceritate (pot exista autori sinceri care nu au nimic autentic de comunicat in actul scriiturii ca atare), ci la acel aflux de traire ce reuseste sa fie exprimata". Acesta a fost programul scrisului lui Marin Mincu in toate cartile sale, indiferent de gen. In plus, activitatea italiana dubleaza fericit aceasta majora contributie. Premiat acolo mai insistent decit acasa, omologat ca semiotician si prozator, Mincu a reusit sa faca pentru literatura romana ceea ce nu a mai facut nimeni, traducind, la edituri importante, multi scriitori clasici si contemporani. In plus, reusind sa se impuna ca autor de limba italiana (publicat la Bompiani), despre el au scris nume importante ale culturii europene, de la Umberto Eco, la Cesare Segre, Maria Corti, D’Arco Silvio Avale, Mario Luzi, Piero Bigongiari, Gian Paolo Caprettini, Giuseppe Bavilacqua si atitia altii. Nu e de colo, doar ca acasa aceasta prestigioasa activitate a stirnit invidii si birfe. Reusitele sale ca scriitor de limba italiana, acreditate prin premii foarte importante (Premiul Eugenio Montale, Premiul Bergamo etc.), au fost, cel mai probabil, in masura sa alimenteze complexele unora mai sterili.

Doar ca, asumat astfel, scrisul consuma. Iar Marin Mincu a trait totul la intensitate maxima. O viata traita pentru literatura.

Drum bun, Marin Mincu!