Interludiu cu pasarele

Gestica de rind are si aratatorul insurubat in timpla, urmat de diagnosticul in tenta lui cea mai sagalnica:… pasarele.

Ei bine, un documentar tv de mai deunaseara se ocupa chiar de pasarele, dar nu in tenta alunecata din normalitate. Dimpotriva, fabuloasa tagma a celor ce se ocupa de pasari – intr-o China atit de controversata – degaja un reconfortant sentiment ca, dincolo de convulsiile lumii moderne, de implicarile in aceste convulsii, iata, exista fiinte care gindesc total nealiniat. Ocupindu-se de ceva ce doar paradisul visat ar mai putea oferi. Nimic surprinzator de altfel in faptul ca Asiei i-a fost data vocatia exclusiva a inefabilului. In credinta, in filosofie, in comportament. Daca o Japonie vecina – prin speciala vocatie autocivilizatoare – nu mira in pastrarea, dincolo de modernitatea-i eclatanta, a aceluiasi inefabil, in schimb, fosta China imperiala, deviata de maoism spre falsa ei natura, mira tocmai prin discrepante inmarmuritoare. Nu numai ca in chiar coasta ei desprinsul Taiwan s-a constituit de mult intr-un… japonez model de modernitate asumata, dar pe insusi imensul ei continent se confrunta, dramatic, doua sisteme diametral opuse, incercindu-li-se, cita vreme?, convietuirea.
Trecerea pasararilor pe biciclete printr-un Beijing occidental modernizat este chiar metafora ce indica coexistenta dramatica a celor doua lumi.

Ireconciliabile.

E si la noi o tagma care se ocupa de pasari, dar una penibila in comparatie cu grandoarea asiatica.

Ce uimeste si incinta la pasararii cu piele galbena e existenta lor aparte, total desprinsa de valmasagul cotidianului. Ca si cum acesta n-ar exista. Comuniunea fascinanta dintre pasarari si inaripatele de nenumarate marimi si culori e una de-a dreptul paradisiaca. Daca paradisul e prevazut si cu pasari. Cum sa nu fie? Inaripatele – pina sa fie asezate in colivii invelite in alb, pentru a fi protejate de isteria strazii – li se aseaza stapinilor pe par, pe nas, pe umeri, pe degete. Intr-o armonie primordiala. Stapini, acestia, pina in clipa cind, transportate in coliviile lor spre tirgul pasarilor, devin ale altora. Tot atit de iubitori.

Ce frapeaza predominant e senzatia de sustragere inteleapta de sub presiunea cotidianului. Cu atit mai ritos a politicului. Intr-o tara oricum confuza politic.

La noi?

Daca s-ar ivi un partid al pasararilor, nu as ezita a-i deveni membru. Fie si fondator.

Dar, imediat comparativ, care ar fi aici, la noi, pasararii?

Citiva.

Categoria de altfel fericit dezirabila intr-o tara ce a stat jumatate de secol sub dictatura e cea a businessmanilor. Atit de concentrati pe afaceri – profitabile nu numai lor – incit par a nu vedea ce se petrece pe palierul politic. Cunosc pe unul din acestia – un chipes Tom Cruise bahluian – creatorul unui briant Mall, pe rulantele caruia se perinda siluetele unui Iasi traditionalist, brusc modernizat.

Alta categorie. De data asta, una a defavorizatilor sortii, carora calamitatile naturale le augmenteaza frustrarea. Total straini, fireste, de algoritmii politici la virf. Doar cit inteleg de la televizor.

Inca o categorie. Televiziuni ce-si rasfata fauna frumusetii naturale in showuri de o candida atemporalitate.

Ar mai fi „turnul de fildes„.

Fie el si atelieru-mi din Armeana.

Atit de proteguitor in fata presiunii cotidianului.

Ce caut, atunci, dincolo de sevalet, cu aceste notatii inevitabil marcate politic?

De ce n-as cauta?