Caută 
4 MIN
Universul in care am trait in sat in anii de pina la plecarea la liceu era in mod cum nu se poate mai clar marcat de feminitate. Mama, invatatoarea, profa de romana, sora, bunica, verisoarele, prietenele – iata prezente atit de pregnante, chiar daca nu benefice in unele cazuri, incit si-au pus amprenta definitiv pe lumea aceea si, probabil, si pe personalitatea mea. Din cauza colectivizarii, multi barbati faceau naveta la oras, unde lucrau pe santiere, deci plecau cu noaptea in cap si se intorceau odata cu noaptea; ba unii, ca tata, fugisera cu totul unde vazusera cu ochii sau prin fabricile urbane, dupa o piine, nepermitindu-si sa vina acasa decit poate o data pe luna, banii fiind tare scumpi la vedere. Prin urmare, barbatii aveau o contributie minima la cresterea copiilor ori la trebile casei. In plus, eu asociam masiv masculinul cu agresivitatea. Doar Soarele si Dumnezeu erau exceptiile, si cumva se si confundau, Dumnezeu fiind ceva destul de greu de perceput, de inteles. In rest, Statul, ceapeul, militianul, doctorul, presedintele, paznicul, vinatorul, tatal etc. intruchipau autoritatea, severitatea, pedeapsa, durerea, frustrarea; de pilda, cind tata venea acasa, in afara de faptul ca vorba repezita si injuratura se auzeau adeseori si prin curtea noastra, mi-o confisca aproape total pe mama, care nu-mi mai dadea la fel de multa atentie ca in lipsa lui. Nu e de mirare deci ca, in comparatie cu femeile, pe care le vedeam ca trag rabdatoare si tenace carul greu al casei lor, fara a-si pierde caldura si umorul, barbatii – si putini, si perceputi mai curind ca amenintatori – nu reuseau sa-si faca loc durabil si marcant in distileria mintii mele.
*
Insa nu doar universul atit de ingust al copilariei si preadolescentei proprii avea chip feminin, ci chiar lumea intreaga, fiindca feminine erau si toate cele foarte importante pentru mine: gradina, vara, noaptea, cimpia (tarina, tarna), cartea, moartea, viata, dragostea…
Gradina casei parintesti – un petec de pamint accidentat, cu "vale" si "deal", cu o mica livada de pomi roditori, cu vie, porumb, lucerna si un colt cu legume – era imparatia mea. Acolo am fraternizat cu pamintul si cerul, cu diavoli si ingeri; din iarba, am urmarit ore si ore in sir ciorile si gugustiucii si vrabiile mincind din fructele coapte ori capatinoasa de ciocanitoare spargindu-ne trunchiul parului – toate descoperiri fara doar si poate fenomenale! In gradina am gasit un spatiu decisiv pentru exersarea imaginatiei si loc propice pentru intilniri de gradul I nu doar cu… pasarile, ci si cu sopirle, gindaci si melci. In caldura soarelui verii, la fel de protectoare ca iubirea maica-mii, ma simteam ca pestele in apa; noaptea era cea care ma primea pe gratis la filmul viselor si ma umplea si de spaime ori emotii bogate, dar cu virf rece de stilet: un copac scirtiind de vint, o pasare izbindu-se din greseala intr-un geam, un fosnet de soarece in pod – toate, peste masura amplificate de linistea si intunericul de mormint familiar al satului, imi faceau inima sa tresara…
Apoi: lectura, cartea deci, a fost cel mai teribil dar – sau lux? – al acelor vremuri. Pe mine si pe fratii mei parintii ne-au protejat, ne-au ferit de munci grele, cum nu se intimpla in cazul verilor si verisoarelor, care deveneau in vacante mina serioasa de lucru. Asa ca, profitind de faptul ca ai mei aveau mare respect pentru carte, citeam pe rupte, oriunde eram trimisa: sa scot apa din fintina sau cu vaca la pascut, sa pazesc mincarea sau sa aduc ceva de la o vecina, sa culeg buruieni din vie sau de pe cimp, pentru vite, ori chiar sa-mi fac temele. Uneori, cartile treceau din mina surorii mele mai mari prin miinile fratelui si ajungeau la mine. Dar lantul cetitorilor era mult mai mare, cuprinzind prietenele, prietenii si colegele de scoala; luam cartile de la unii si altii, de la biblioteca scolara ori din cea a satului, gazduita in casa parohiala, dar si din "pachet", cum ne erau livrate de la "cooperativa de consum", impreuna cu cine stie ce alte lucruri! Citeam ce se nimerea, pe nealese, carti care de multe ori nici nu erau pentru virsta mea (am citit, de pilda, prin clasa a cincea – a sasea, romanul "Ion", al lui Liviu Rebreanu, recomandat in bibliografia scolara a surorii, pe atunci eleva la Liceul Pedagogic).
Tarna (cimpia, tarina) insemna mai intii imasul unde ne jucam printre giste si rate pina ce, morti de oboseala si cu genunchii si coatele julite, fugeam sa cadem secerati in asternuturi. Peste acest sens al cuvintului se suprapunea cel de sursa a hranei, a sigurantei vietii, fiindca in tarna erau si cimpurile furate de la noi de catre Stat, unde cresteau griu si porumb si rapita si soia si lanuri luminoase de floarea-soarelui si unde parintii, mai cu seama mamele noastre, se luptau pentru mamaliga cea de toate zilele. Acolo, din primavara pina in toamna, obrazul lor era cioplit incet-incet, cu daltite de cuart, de catre asprul vint, de ploaie si de soare, pina devenea cel pe care-l cauta si recunostea moartea…
Îți recomandăm
