Mozaic lejer

Mozaicul de la Ravena (550) inseamna – din unghi strict pictural – un pas inapoi fata de imagistica de la Herculane si Pompei. Care, de altfel, l-a premers. Daca schematismul ravenian avea sa hraneasca – doua milenii – iconografia de cult crestina, in schimb, schemele compozitionale pompeiene, cu certe inriuriri eline – au fost sansa modernitatii europene. Pina recent, cind hipermodernismul devastator avea sa-i curme continuitatea. Daca schema rigida a Ravenei a avut sansa continuitatii pina in zilele noastre, cea herculana a cedat ultimelor valuri ale modei, constituind insa fondul de aur al picturii europene. Atit de rivnita, azi, de globtrotterii lumii.

Aceeasi dura juxtapunere mozaicata se consuma acum, cind valorile modernitatii armonice sint agresate de solutiile ultimei ore. Neanulind insa intelepciunea noastra intru senina judecata. Cu aceeasi amuzata pacienta intru in expozitia unui impacient instalationist, dar si in cea a unui intirziat postimpresionist. Ma simt bine. Nu va simtiti bine?

Ce mozaic iritant e momentul actual al confruntarilor politice! Apropierea scrutinelor majore exacerbeaza dizgratios mozaicul. Pina la a-l face indigest. In mojarul momentului sint bagate, total nefarmaceutic, mari cantitati de populism, vulgaritate, interese. Livrate de personaje, daca nu de-a dreptul rudimentare, atunci rafinate in ale frazeologiei. De constatat ca amindoua gasesc – diferit – priza la multime. Intrarea intr-o sala de expozitie ar fi sanitar benefica. Esti naiv! mi-ar reteza-o scepticul de serviciu.

Pe mozaicul descalecatului voievodal din Piata Unirii, cu Ursachi si Andoni, puneam note trapaselor ce traversau, in buiestru, perimetrul. Cita ireverenta, nu?

Imi intra in atelier si, fara sa ma previna, incepe sa recite. Nu din Rilke. Din cine? Recita patetic si-ncep sa-l banuiesc pe autor. Evident, cel intrat. Dupa care imi intinde nou-i volum numit, frans, "Don Cucos, cavalerul Sans Reproche". Din care si recitase. Ochiu-mi ramine deocamdata pe coperta ultima, pe care, "ca sa se stie", sta avertizarea melcului Ilie: "Anul – mai mult de o mie, si inca o mie/ Luna – cine-o mai stie?/ Ziua – care s-o nimeri sa fie/ Acelasi melc si acelasi al dumneavoastra Ilie". Cel invitat in fotoliu nu e altul decit acelasi, in verva spumoasa, Al.I. Fridus, fostul coleg al fostei glorioase "Cronici" din anii optzeci. Care a apelat, pentru nou-i volum, la mult delicatele desene ale Adinei Berneaga. Mai, mai!

Mic tratat de paradoxe.

Alain de Botton (ultimul val francez al prozei): "E reconfortant sa-mi inec alienarea intr-un mediu cu totul si cu totul alienat. E ca si cum l-ai citi pe Schopenhauer cind esti deprimat.

Schopenhauer insusi, intrebat de paznicul gradinii zoologice din Dresda cine este, intrebatul ii raspunde: "Batrine, daca ai putea dumneata sa-mi spui cine sint, ti-as ramine foarte recunoscator".

Oscar Wilde: "… in Londra nu exista ceata inainte de a fi pictata de Whistler" (Ei, ce spui, Valentine?)

Jung: "A fi normal e telul ideal al celor neimpliniti". Baaang!

Din cind in cind, in fata mozaicului triumfalist de pe fostul sediu al fostei stabarite Ghitulica poate fi vazut un personaj cam trecut, cazut in extazul admiratiei. E chiar autorul care-a sters-o imediat, dupa terminarea capodoperei, in Occidentul putred. Neputindu-si, iata, ostoi nostalgia dupa momentul de virf al creatiei sale. De unde costisitoarea naveta.

Relatarea lui M.: Sun la usa ei. Imi deschide. E goala. Cu mobilul la ureche. Stupoare: in locul sinilor ei micuti, acum sini enormi. Silicon. Se scuza, reintra in baie si-o aud – iar stupoare – dialogind intr-o engleza de-o fluenta pe care nu i-o banuiam. Ma retrag in virfuri si trag usa dupa mine. Ei, ce spui?

Dialog perptuu – despre sensul existentei – intre sibilicul parleur Andoni si incifratul pictor Ambrozie. Andoni, de la andiva?, ciocolata de gradina? Ambrozie, de la hrana aromata a zeilor? Urmuz total. O, tempora, o Morit!