Pe fluviu in jos

Saptamina trecuta au venit la Iasi, mai precis
la Goethe Zentrum, trei tineri scriitori vienezi –
Linda Stift, Thomas Stangl si Reinhard Kretzl – si
cu Johannes Gelich patru. Primii trei fac parte
din antologia de proza austriaca Stromäbwarts/
Pe fluviu in jos, cel de al patrulea e calauza
grupului la Iasi. Ideea acestei antologii bilingve
(traducerea din germana a textelor e realizata de
ieseanul Michael Astner) a fost pusa la cale de
Johannes si de concitadinul nostru, poetul
Ovidiu Nimigean, pe cind acesta din urma era
bursier la Viena. Cei doi sint si prefatatorii cartii,
aparute, fireste, in Austria.
Cum s-a ajuns aici? Iata cum. Scriitorul
Johannes Gelich a locuit citiva ani in Iasi, ca
lector de germana la Universitatea „Al.I. Cuza”.
Aici, insa, el nu a stat cu mina in sin, precum
atitia jalnici lectori ori activisti culturali romani
prin cele strainataturi, ci a cercetat mediul literar
iesean si, dupa ce a racolat citiva reprezentanti
ai lui, a croit la planuri din cutite si pahara,
planuri de pe urma carora citiva scriitori din
Clubul 8 – dar si subsemnata, neclubista – au fost
publicati in capitala Austriei si s-au plimbat pe
bani austrieci la Viena si Salzburg, pentru un
turneu de lecturi si de promovare a revistei in
care le-au aparut productiile. Dupa nici cinci ani,
iata ca Johannes „recidiveaza”, de data asta
facind antologia care vrea sa dea seama de
proza la zi a concetatenilor lui si initiind lecturi in
Romania pentru promovarea ei. De ce in
Romania? Mai intii, din intentia programatica de
„a dezvolta relatiile si in sens invers, dinspre
Viena spre Iasi”. Adica tot pe fluviu (Dunare) in
jos, spre nefericita de Europa de Est, cunoscuta
de vecinii nostri si de alte popoare civilizate mai
mult din locurile comune ale mass-media. In al
doilea rind, exact pentru motivele enumerate
ceva mai sus – adica unele sentimentale, vezi
bine. Dupa cum vedeti, sentimentele sint si ele
bune la ceva…
In antologie sint inclusi 14 autori, mai mult
sau mai putin cunoscuti in literatura austriaca,
toti in jur de 35 de ani, toti cu o sensibilitate
acuta pentru temele contemporaneitatii: drogul,
sexul, singuratatea, debusolarea insului intr-o
lume in care valorile si reperele „traditionale”
(familia, prietenia, iubirea, stabilitatea adusa de
ele si de o societate asezata etc.) s-au cam
naruit sau si-au pierdut din forta. Am recunoscut
in aceste teme obsesii ale scriitorilor si din susul,
si din josul fluviului, motiv pentru care, dupa
lectura antologiei, mi-a venit in minte titlul unei
carti a lui David Lodge, „Ce mica-i lumea”:
oamenii sint aceiasi peste tot, globalizarea sau
timpul care „nu mai are rabdare” aneantizeaza
nu doar diferentele majore, intre culturi, ci si pe
cele individuale. Ca sa va convingeti: il veti gasi
in aceasta carte, aproape caricat, pe marginalul
minat spre autodistrugere si crima de
resentimentele lui de copil nedorit (la Stefan
Alfare), dar si pe insul constient ca viata trece pe
linga el, lipsita de culoare (la Peter Landerl); pe
cel impins de dependenta de droguri pina la
sinucidere, in proza densa si foarte bine
condusa a lui Melamar, poate cea mai dramatica
poveste din aceasta antologie; pe femeia
constienta cu disperare ca a devenit un „corp de
noapte” (la Miriam Henisch), dar si pe cea care,
ca sa suporte vidul afectiv si singuratatea,
schimba mereu barbatii, spunindu-si insa ca nu
trebuie „sa te apropii de nimeni atit de mult, incit
sa te poata privi in fata” (la Petra Nagenkögel);
pe perdantul in dragoste, dintr-o proza calda, cu
o benigna ironie (la Martin Amanshauser), dar si
cuplul cautind o fericire imposibila, de vreme ce
traieste mereu despartit (la Rosemarie
Poiarkov)… Adica povesti despre „trezirea
dureroasa la realitate” a unor oameni tineri care
constata cel mai adesea ca in cuplu „sufleteste
nu sintem atit de apropiati cum sint organele
noastre sexuale noaptea”, care fac adesea
compromisuri pentru „un pic de caldura
ocrotitoare”, care traiesc acut sentimentul
divortului de un real „niciodata sincron fata de
noi” si, poate, pe cel de frustrare ca „nu puteam
nici sa-l vad, nici sa-l simt pe Dumnezeu”.
Din pacate, antologia Pe fluviu in jos nu e
de gasit pe piata noastra culturala. Insa cei care
au fost prezenti saptamina trecuta la Centrul
Cultural German din Iasi si-au putut face o idee
despre ea, ascultindu-i pe Linda, Reinhard si
Thomas. Linda, cu o proza care mi-a placut
pentru ca rastoarna un cliseu: cel care spune ca
maturii sint realisti, iar copiii traiesc intr-o lume a
fanteziei. La Linda, lucrurile stau taman invers:
adultii isi fabrica o realitate paralela ca sa o
poata suporta pe cea traita, iar copilul rupe
franjurii acestei constructii bovarice a parintilor in
cautarea realitatii reale. Reinhard mi-a atras
atentia printr-un fin simt al detaliului plastic si
printr-o morala „anacronica”: slujirea lui
Dumnezeu nu se face doar la manastire, ci
incepe prin slujirea celorlalti, care te inconjoara
si care-ti cer ajutorul. In puternica proza a lui
Thomas, protagonistul, traind ca infirmier printre
muribunzi si cadavre, exerseaza el insusi pentru
moarte, atent la perceptiile din „nisa propriului
trup”; dezgustul, frica, oroarea traite zilnic il
alieneaza, il termina: „e bine sa fii mort – spune
tinarul -, e ca o insanatosire, ca o mutare in alta
tara…”!