Povestea unui om lenes

Afara, pe dealul in varful caruia locuiesc de cateva luni, ceata-i, ca intr-un cantec de-al lui Andries, lipita nu doar de drum, ci de toate cele. Ma uit pe fereastra si ma simt ca o musca picata in lapte sau ca un soricel care a nimerit in branza si nu mai vede nimic in afara de peretii gaurii in care si-a facut culcus. Tot ce simt acum este un mare disconfort la gandul oricarei obligatii care m-ar face sa ies din camera si sa fac ceva. Ma uit cu spaima cand suna telefonul si ma bucur ca e doar un amic, pe care il pot expedia, promitandu-i ca am sa fac ce ma roga, dar nu azi. In astfel de momente ma tarai ca un motan pana jos, in birou, caut cu gesturi lente Oblomov si recitesc, intelegator, cateva pagini. E foarte liniste in jurul meu: copilul a fost expediat, dis-de-dimineata, la gradinita, sotia e la serviciu, eu am planificate cateva ceasuri de lucru (curand am de predat un cartoi la o editura). Doar ca nimic altceva nu-mi da ghes decat ipostaza de a zacea in pat, citind o carte. Pentru cei mai multi, asta e semn clar ca nu ai nimic altceva (mai bun, cum altfel?) de facut. Si totusi, trag de timp, aman, dar degeaba; un gand antipatic tot nu ma lasa-n ale mele: trebuie sa-mi scriu articolul pentru „Ziarul de Iasi". Cu toate astea, mi-e lene. Si doar cine nu munceste pe branci nu stie cat de bine, cat de necesar e sa-ti fie, din cand in cand, lene. E ilegal, ilicit, imoral? Rusinos? N-as crede…

Dar datoria m-a scos, cu greu, din placuta stare si m-a facut sa-mi dau cu parerea, in articolul de fata, despre singurul lucru la care ma pricep in acest nefast si neinspirat moment: despre lene. Asta pentru ca de mic mi s-a inoculat eronata ipoteza ca nimic nu este mai detestabil pe lumea asta decat un om lenes. In scoala, comentam moralizator povestirea lui Creanga si extrageam, inevitabil, invataminte luminoase din ea. Ce-i drept, in copilaria mea lenea era un pacat capital, caci comunismul nu tolera inactivitatea, condamnand-o prin tot felul de procedee (comice azi) propagandistice, ce indemnau la munca, la depasirea planului. Mai tarziu, m-am bucurat sa gasesc eseuri semnate de eseisti precum Al. Paleologu sau Andrei Plesu, care reevaluau meteahna cu pricina, considerand-o demna de toata stima.

Lenea nu este, contrar inertiilor, o impotenta a gandirii, o sterilitate faptica. Dimpotriva: e o obligatorie etapa in elaborarea oricarei activitati mai acatarii. Eu unul o consider un semn de respect fata de propriul intelect si, daca Domnul a fost mai milostiv, fata de propria inteligenta. Naturile agitate nu isi rezerva ragaz pentru a filtra cognitiv ceea ce infaptuiesc, iar asta conduce de cele mai multe ori la o dezorganizare vizibila. Lenevind nu faci decat sa contempli (activitate prioritar masculina; de aceea probabil nu ma ispitesc cucoanele poltrone, care fac, pana la urma, fundul mare; femeilor lenea nu le sade bine daca nu le imprima o lascivitate salvatoare: dar si cand se petrece astfel…). Or, lumea din jur se cere mai ales contemplata si abia apoi manipulata, organizata, pusa la cale.

Nu cred in oprelistile pe care obiceiul oriental de a tandali pe canapea, in pat le-ar pune in calea realizarii cine stie caror marete planuri. Am gasit, cu ani in urma, intr-o carte a lui Paleologu (Bunul simt ca paradox) o fraza pe care incerc s-o aproximez: „Lene insurmontabila nu ne provoaca decat lucrurile pentru care suntem funciarmente incapabili". Are dreptate, cum altfel? O cunosc pe propria-mi piele: persoanele care par extrem de active au si o rarisima disponibilitate de a se deda cu maxima voluptate lancezelii. Numai ca exista diverse moduri de a lenevi: multe sunt cu mult mai profitabile, in plan spiritual, desigur, decat munca propriu-zisa. Prima reactie pe care o experienta coplesitoare ti-o impune este repaosul. Ai nevoie de nitica pasivitate, de relas pentru a rumega ceea ce se intampla. Cartile care ma coplesesc, care ma domina imi impun, inainte de toate, tacerea. Simt nevoia de a ma desparti pentru o vreme de ele, pentru a avea dupa aceea curajul de a le „ataca". E o mostra de lene constructiva, pentru ca numai in acest mod totul se poate sedimenta, se poate decanta.

Cei intelepti mereu au tras o gura de aer inainte sa se apuce de o treaba mai importanta. E o gluma graitoare in aceasta privinta: acostat de un tanar cu intrebarea: „Ce faci, bade, sezi si cugeti?", batranul raspunde fara sa suguiasca: „Nu, numai sed". Uneori e nevoie doar sa sedem, pur si simplu. De abia din acest punct incep lucrurile serioase. Cine nu stie sa faca asta la timpul potrivit nu da randament. Si rateaza una din placerile vietii. Care nu sunt chiar atat de multe incat sa ne permitem sa le ocolim, din obtuzitate, din prejudecata.

As mai scrie, idei mai am, dar mi-e lene. Ma intorc la ale mele. Slava Domnului, azi, doar azi, posmagii mei sunt „muieti"…