Psihologie pentru savantii-amatori

Aurora Liiceanu este un psiholog erudit si competent, s-a specializat in Statele Unite, a lucrat in cercetare in Franta si Canada,  a  publicat acum citiva ani o carte care te misca,  radiografia unei comunitati in deruta, din care s-au recrutat cindva rezistentii regimului comunist (Ranile memoriei. Nucusoara si rezistenta din munti, Polirom, 2003). De citiva ani, insa, scrie carti pentru un public mai larg, pentru "savantii-amatori", cum ii numeste Serge Moscovici pe cei din afara psihologiei care vor insa sa cunoasca, sa reflecteze asupra celorlalti, asupra interactiunilor dintre actorii sociali, preocupati de  cultura care calauzeste publicul, de  modul in care isi fabrica oamenii reprezentarile lor despre contextul social in care traiesc. Doamna Liiceanu l-a cunoscut cindva pe Moscovici, mi-au povestit, amindoi, intilnirile lor, fiecare a ramas impresionat de celalalt. Dar de data asta n-a pornit de la conceptul lui Moscovici. Pur si simplu s-a saturat de cercetarea de laborator, de chestionare si teste si a coborit in strada, printre oamenii obisnuiti. Face acum o  psihologie a gestului cotidian, a faptului marunt, raspunzind intrebarilor pe care si le pune fiecare individ asupra existentei lui si a celor din jur. Si are succes, e cel mai cunoscut psiholog roman, cartile ei se vind. La tirgul Bookfest din mai a fost cel mai cerut autor Polirom (daca n-o socotim pe Mihaela Radulescu). Editura Polirom i-a consacrat o serie de autor, recunoscind prestigiul numelui sau.

Isi culege subiectele din intimplari personale, din calatorii  sau din discutii cu prieteni, cunoscuti, pacienti, din carti. Descifreaza trairile oamenilor in situatii limita sau analizeaza viata terna, fara perspective, a unor indivizi obisnuiti care vor sa inteleaga ce li se intimpla, care  incearca sa iasa din marasm, dar nu stiu cum. O altfel de psihologie, o psihologie a implicarii, mustind de compasiune pentru client, o aplecare spre banalul din care tisneste adesea o complexitate afectiva nebanuita. In acelasi timp, textele sale sint impanate cu trimiteri la lecturi, autori, cazuri celebre. Un filon cultural se insinueaza benefic in comentariile sale, sugerind multilor sai cititori ca frecventarea cartilor ridica nivelul discursului si, implicit, stima de sine. Iar savantul-amator are nevoie de acest imbold. Scrisul sau evita insa termenii prea speciosi, stiintifici, care fac dificila lectura. A gasit echivalente pentru termeni complicati, incit transmite gindul ca o teorie sau un concept pot fi intelese de oricine. Aceasta complicitate cu cititorul atrage, inalta cota de interes. Si el participa cu diligenta la acest joc. Putini psihologi proeminenti  au curajul, mai ales la noi, sa iasa din canon, sa abandoneze siguranta laboratorului.

Ultima sa carte, Viata nu-i croita dupa calapod (Polirom, 2011), relateaza  un sir de intimplari culese din intilniri cu oameni obisnuiti, interpreteaza vieti foarte diferite, impartaseste din lecturile care au marcat-o. Povestiri cu tilc, fapte arhivate in fisiere sortate dupa o reteta proprie, deloc ortodoxa. O cutie de pantofi din care scoate  fapte si ginduri, fara a urmari ordinea, coerenta, calapodul. O postmodernitate reconfortanta, o reconstituire a unor identitati care nu urmeaza modele si norme curente.

Iata povestea Medgidiei, provocata de lectura cartii lui Cristian Teodorescu si de un tablou avind ca tema inconstientul colectiv: Medgidia e o femeie puternica, sub fusta careia, incapatoare, se ascunde lumea tirgului dobrogean unde traiesc oameni  pitoresti, cu dorinte, ambitii, dezamagiri, suferinte, pofte trupesti si aspiratii ierarhice, cu tainice ginduri de marire, gelozii si invidii atit de lumesti, de umane, ca-ti doresti sa patrunzi, sa simti, sa traiesti si tu atit de complicat si de colorat. O lume „compusa", din destine maturate de colo-acolo, oameni care au cunoscut marirea si mizeria, pleava in calea contextului (razboiul, legionarii, rusii, comunismul). Istorie mica pe fundalul istoriei mari si necrutatoare. Un personaj luminos al cartii, prototipul se pare ca  este bunicul autorului, a fost anulat de comunism,  l-au batjocorit „jigodiile urbei, pline de venin, de invidie si rautate" care au reprezentat atunci puterea. Un paragraf care m-a impresionat: cei care au stat prin puscarii pentru „porniri idealiste"  privesc in jos, cu frica, cu „spaima ca se pot intoarce in iadul din care au plecat". Umilinta la care au fost supusi le-a irosit viata. Ati observat citi ofensati ai vietii privesc in jos cind le vorbesti? Medgidia Aurorei Liiceanu, nascuta din lectura cartii scriitorului premiat. Un ghid de lectura.

Un text despre „cei care pleaca": s-a feminizat migratia. Pleaca femei cu rost si familii, lasa in urma case si copii, ca sa cistige piinea comuna. S-au inversat rolurile. Pastreaza legatura prin telefonul mobil, vocile lor sustin moralul celor de acasa, vocea e amprenta iubirii, afectiunea lor se revarsa prin intilniri dese pe calea undelor. Nu-si spun mare lucru, totul e esentializat – Ce mai faci? – Bine. – E bine acolo? – Da.  „Oamenii simpli nu vorbesc prea mult. Ei traiesc impreuna, se vad, se ating…". Cind acest univers e spart, nu mai au ce spune, totul e conventie, banalitate. Dar se aud si se sustin reciproc. Motorul trairilor  comune e doar vocea.

In 1990 au aparut obiecte noi, idei noi, opinii si puncte de vedere, modele si obiceiuri, iar societatea, pina atunci relativ omogena, s-a lotizat. Unii s-au grabit sa ocupe terenul liber si sa-l balizeze. S-a ivit rapid feminismul; a aparut problema tiganilor si unii si-au taiat o felie de tort din aceasta problematica grasa; religiozitatea, o vreme  ingradita, a oferit noi parcele; militantii pentru ecologie s-au constituit si ei in verzi; a devenit problema oficiala orientarea sexului si „imediat cineva a devenit homosexual oficial". Se cautau locuri inca libere, asa s-a ivit, mai tirziu, o problematica noua, drepturile animalelor. Pentru fiecare idee importanta apare cineva sa o sustina si exploateze, sa devina persoana publica, activist. Dreptul primului venit ii indreptateste pe unii sa devina proprietari de idee. Oare ce mai e liber?

Cele mai interesante sint observatiile din drumetiile prin Maramures sau din concediile la mare, la casa, la Vama Veche. Harnicii maramureseni muncesc in draci in strainatate, privindu-se de multe, aduna bani buni si vin in sat sa-si ridice case-palat (sapte-opt camere si doua-trei bai) in care nu sta nimeni. Titlul e sugestiv: „Opulenta satelor muribunde".  Asista la nunti taranesti cu adiere de kitsch, de fapt competitii intre clanuri : cine da mai mult. O nasa care e menajera in Italia etaleaza aici maniere de mare doamna. Nu se mai fura mireasa, ci pantofii ei si se platesc, fiecare, in intrecere, in euro. Tortul miresei e o etajera pentru flori, pe fiecare palier fiind instalat un alt tort, alta istorie cu poze si sugestii. La mare, gazda impartaseste musafirilor parerile sale despre „facatura", „legare" si alte istorii cu vraji, invidii, ispite, rivalitati. Puterea in plina globalizare.

Intimplari cu tilc, punind in lumina „amanuntul biografic" care schimba vieti. Un vatman se simte bine in compania unor ziaristi semidocti si le comunica parerile sale, face filosofie. E zdrobit cind vede ca cei doi se distrau. Doua povesti despre miracole, despre cuvinte care au salvat vieti. Puterea cuvintelor. O oala cu bani poate schimba vieti, caz intilnit. O sotie tinara nu poate impartasi sotului ca este agresata sexual de soacra. Taina o macina si-i distruge viata. O femeie neinduplecata  nu-i poate ierta sotului infidelitatea; tacerea, izolarea ii inculca teama de a incerca ceva. In State e rugata de un roman bogat sa-l injure. L-a facut fericit injurindu-l in draci, savura clipa, cuvintele ordinare.

Nu mai am spatiu, cautati cartea. Cum se spune acum? Se merita.