Si Iasul crede in lacrimi

Cea mai ravasitoare pictura. Se numeste Mortii de la Casin si a fost pictata in 1917 de Stefan Dimitrescu, inmormintat in Eternitatea ieseana. Pinza, distrusa in bombardament, a ramas intr-o varianta, cea dainuitoare. Ca poporul insusi. Trei morti, din acelasi bombardament, probabil, intinsi pe un frumos laicer, in ograda, sint bociti de sapte supravietuitori.
Cit a trecut de-atunci!
Poporul insa continua sa plinga. De durere. De fericire.
S-or fi intrebind mai marii Europei de la recentul Bruxelles, vazindu-l pe nastrusnicul Basescu plingind: Ce-o fi cu asta? De ce plinge, cind noi ridem?
Asa-i Basescu.
Precum poporul.
Cu naturelul simtitor, acesta, in stare a se lasa ravasit de durere si, slava domnului, de asta a avut parte cu virf si-ndesat, aflat cum e, aici, in calea tuturor rautatilor de cind se stie – cum e si-acum – calcat sistematic de navalitori, retragindu-se in codru, neuitindu-si insa fluierul in grinda, ci luat la bracinari, sa fie, revenind la vatra, mai increzator ca oricind, ridicind in tarna patata de singe cite-o minastire, cite-o crisma in care sa-si inece aleanul.
Vazindu-l, in acelasi binefacator Bruxelles, pe Tariceanu ca nu varsa, si el, macar o lacrima, colo, de bucurie, Traian si-o fi zicind, la rindu-i: Ce-o fi cu asta? De ce nu plinge, cind astia rid?
Asa-i poporul, i-o fi raspuns, calin, Calin: Unii pling, altii ride.
Inca nu s-a uscat – si n-o sa se usce nicicind – umarul lui Stolojan, pe care si-a lasat capul Basescu, umplindu-i-l de lacrimi.
Asa-i poporul, si-o fi zicind in acel moment crucial heruvimul blond, vazindu-l pe marinar ca-i inunda umarul. Si cum lacrimile apa nu se fac, cel plecat de sub pulpana cotroceana s-a harnicit fara somn si a nascut – cu oarecari travalii ginex – un fat (frumos ca marinelul), ce-a primit si nume, unul, fireste, iesit din larmoaianta mezalianta, menit a-l face sa plinga pe cel ce – s-a vazut acum, la Bruxelles – nu stie asta.
Scurta abatere. Doar de-un nod.
Nu insa desprinsa de lacrimi.
Ne-am fi asteptat ca Raportul suprasemnat de Brutusul de Tismaneanu – cel care-i lua, acum doi ani, un interviu de-o carte fostului Iliescu – sa-i scoata lacrimi de obida acestuia, sifonat foarte in tendentiosul raport.
Nu. Moscova nu crede in lacrimi!
Dar Bucurestiul?
Da, crede-n lacrimi. Pentru ca lacrimile nu le-a inventat operetistul asta de Basescu – si-o fi zicind parsivul de Gusa -, nu el a descoperit, primul, umarul lui Stolojan, a facut-o de veacuri poporul, in luptele lui cu turcii, cu tatarii, cu rusii, cu ungurii, cu nemtii. Cu homosexualii.
O ultima abatere. De jumate de nod.
In recent grandiosul vernisaj al Anualei noastre de arta de la World Trade Center, nu mi-a putut scapa clipa cind – oferindu-mi-se premiul Uniunii – l-am surprins pe Razvan Theodorescu, prezent, cum?!, la eveniment, scotindu-si batista de la butoniera si tamponindu-si ochelarii.
Si Iasul crede in lacrimi.