„Teatru la carcasa”

Am asistat, nu demult, la Spitalul „Socola”, la un spectacol inedit (nu stiu cum sa-i spun, „experimental”? „demonstrativ”?), in care un grup de actori ai Teatrului National a prezentat un fragment din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Conditiile in care a avut loc mica incercare dramatica erau originale: o improvizatie intr-o sala oarecare, spectatori fiind citiva bolnavi si citiva oameni din personal, ora era nepotrivita, inainte de masa (amanunt care, „spitaliceste” vorbind, este de retinut…), circumstante care, fiecare in parte, erau cel putin nepotrivite unui spectacol. Reunite, totusi, printr-o misterioasa autoaprindere psihica, s-a produs un mic incendiu sufletesc. Nici un scirtiit de scaun, nici o tuse inoportuna, nici macar zborul unui cuc metaforic.
Marturisesc, acum, ca pentru a participa la acest mic spectacol a trebuit sa-mi reprim unele retineri, foarte vechi, cu privire la piesa. Cu atit mai mare a fost surpriza de a ma autodescoperi pe picior gresit. Dar ce-i teatrul, in fond, decit o joaca cu propria masca?
Nu am mai putut participa la premiera propriu-zisa, intervenind decesul directorului Spitalului „Socola”.
*
Ar trebui, poate, sa ma opresc aici, sa iau aceasta scrisoare ca pe o simpla veste. Numai ca viata curge dupa legi proprii, creind, dupa aceste legi, personaje si scene care constituie, in fond, existenta paralela a teatrului, desfasurata ca o viata speciala. Teatrul este un soi de planta agatatoare, trebuie sa intelegem asta; face, cum am spus, personaje; teatrul, cum s-ar zice, „face teatru”.
De aceea cred ca trebuie sa-ti scriu si despre personajul care a intervenit si despre scena care s-a nascut dupa micul si, in fond, neinsemnatul eveniment teatral de care ti-am vorbit.
*
„Personajul” este Vasile. Scurt: „Vasile” cu un singur apelativ, cum se numesc doar monarhii si oamenii foarte simpli. Personajul Vasile este inca foarte tinar. A fost gasit, acum vreo cincisprezece ani, in lumile tulburi ale anilor ’89-’90, intr-un „camin” de copii parasiti. Acolo, pe un pat, zacea copilul de doi-trei ani care a devenit Vasile cel de azi. Zacea intr-o gramada de dejectii, propria lui murdarie, inchistat in coaja de murdarie ca un miez de nuca in coaja tare. Citeva colege tinere l-au eliberat din carcasa lui uscata folosind pompe de apa si stropitori si l-au adus la Spitalul „Socola”, luindu-l pe Vasile cu ele, ca pe un „bun comun”. Copilul a devenit un baietel frumusel. Una dintre aceste colege a reusit sa gaseasca actul de nastere al lui Vasile, dupa multe cercetari, in sate diferite, totul semanind foarte mult cu un frumos film de tipul celor ale lui Mihalkov. Vasile a capatat, astfel, si un buletin, o identitate, ceea ce a fost pentru el o mindrie extraordinara. Era mindru de buletin cum ar fi mindru un cetatean englez devenit lord. Alt fapt de care este foarte mindru Vasile este ca are un diagnostic: sint „oligofren”, mi-a spus nu demult Vasile, privindu-ma chiar „cam de sus”.
Vasile „traieste bine” pe linga gospodariile spitalului, muncind cu harnicie si buna dispozitie, impacindu-se cu toata lumea si avind „sefi” pe care ii respecta si ii ajuta zilnic in munca lor. N-a invatat sa scrie, sa numere si sa citeasca, dovedind ca viata omului ar putea fi mai simpla, poate chiar mai fericita in aceste conditii. Visul cel mai mare al lui Vasile a fost sa aiba televizor; acum are acces la mai multe, dar nu manifesta preferinte speciale pentru o anume specie de comunicare televizata. Sticla il tine departe. Se intelege, este prietenul meu; cind lipsesc o zi, doua, ma simt oarecum obligat sa-i raportez pe unde am fost.
Acesta este Personajul.
*
Despre „Sceneta” de care am amintit este suficient sa notez doar ca s-a petrecut in cabinetul meu, unde Vasile are acces supravegheat.
„Personajul” vorbea la un telefon mobil; era atit de atent, incit avea o fata pe care se citea o concentrare dureroasa. Nu stiam ca Vasile are telefon mobil. M-am bucurat; stiam ca doreste acest obiect, ca stringe bani…
Am ramas contrariat, insa, aflind ca Vasile „asculta inca o data” piesa cu bolnavii; eram gata de cosideratii didactice, pedante; dar voind sa exclud ipoteza unei inregistrari (microfon), am inteles inca o data cit de usor se greseste in stiinta. Vasile avea la ureche o simpla carcasa de telefon mobil prin care vijiia vintul. O fi gasit-o undeva; l-o fi inselat cineva…
Dar te rog sa ma crezi ca am inteles un lucru esential. Ca se poate face arta buna si chiar creatie artistica in conditiile cele mai primitive. Capatind gustul teatrului, Vasile descoperise si sensul artei, ceva inca necunoscut in fizica – „teatrul interior”. Intr-o lume a atitor recompense, Vasile merita macar un premiu de excelenta in arta de a fi un bun spectator, desi, in fond, este inventatorul „teatrului la carcasa”.