Un examen greu de trecut pentru public

Intr-o epoca in care camata bancara risca sa puna sub semnul intrebarii ultima si cea mai importanta (pentru noi) constructie politica, mizantropia este o atitudine destul de des intilnita printre intelectuali. Criza ideologiilor si a institutiilor nu face decit s-o aprofundeze.

In 1666, cind Molière si-a reprezentat piesa, Franta traversa si ea o „tranzitie" care sacrifica cu diplomatie si cinism „bratul drept" al regalitatii, care evolua spre absolutism. Nobilimea pierduse mult din rolul socio-politic asumat in cursul Evului Mediu: razboinicii de altadata fusesera metamorfozati in curteni. Un alt vocabular, alte moravuri, alt mod de viata indicau o schimbare majora de mentalitate. Divertismentul monden, intrigile elitelor, o falsa stralucire privilegiau aparentele in dauna esentelor. Exista multe similitudini intre datele morale, economice, politice si religioase ale acelei epoci si propriile noastre justificate nemultumiri, deruta si dorinta de evadare sau chiar de emigrare. Alegerea acestui text si invitarea unui regizor de talia domnului Tompa Gabor sint dovada incontestabila a faptului ca domnul director Cristian Hadji-Culea ne propune un tip de discurs responsabil, ce stabileste raporturi strinse intre drama individului si degringolada sociala. Spectacolul este si va fi in continuare un examen greu de trecut pentru publicul spectator obisnuit a inghiti pe nemestecate gogoritele televiziunilor arondate unor puteri oculte si imorale. Mizantropul domnului Tompa Gabor solicita o implicare responsabila a publicului si, daca este posibil, si un anume nivel de cultura pentru a descifra discursul aluziv inscris in decor, costume, ecleraj, jocul actorilor si deznodamint. In ceea ce priveste textul (adaptare libera dupa traducerile semnate de Nina Cassian si Tudor Arghezi), regizorul a dovedit sensibilitate poetica, incercind sa pastreze muzicalitatea versurilor, preocupat totusi, constant, de resemantizarea lor in functie de spectatori, in asa fel incit „poponari" sau „labagiu" etc. isi gasesc pe deplin justificarea, „elitele" noastre nemaifiind aristocratice. Nu ni s-a parut insa potrivita redarea adjectivului „langoureux" (v. 308) cu un substantiv folosit in mod impropriu ca adjectiv, incorect accentuat si desemnind o anume parte din anatomia intima a trupului feminin. Nu cautam noduri in papura, am vrut doar sa semnalam interesul nostru respectuos pentru cele doua texte. Ponderea textului in spectacol – asa cum l-a conceput Molière – este imensa si explica succesul de stima de care s-a bucurat si numarul relativ redus al spectatorilor care i-au inteles mesajul si importanta intr-o societate cu moravuri baroce. Se intelege si se justifica insa, pe deplin, atenuarea egoismului cochetei Célimène. In actul II (v. 491), „procesul meu" devine „procesul tau"; se sugereaza astfel implicarea ei in procesul lui Alceste. Spre deosebire de text, spectacolul nu lasa nici o umbra de indoiala in ceea ce priveste iubirea cochetei pentru mizantrop. Textul dramatic, lacunar in esenta sa, permite de altfel o scena de gesturi tandre menite a sugera farmecul frumoasei si stingacia lui Alceste. Seducatoarea si talentata Silva Helena Schmidt in Célimène, inegalabilul Sorin Leoveanu in Alceste, ambii de o remarcabila expresivitate, stiu sa dea un plus de tensiune dramatica textului original, controlat de rigorile bunei-cuviinte clasice. „Arta a lecturii in miscare" (Daniel Mesguich), teatrul contemporan mizeaza pe expresivitatea corporala, exploatata constant in spectacol pentru a percepe cit mai clar trairile interioare ale celor doua personaje angajate intr-un act de autocunoastere. Pentru ca vietuim intr-o societate a locurilor comune, o societate care se vrea politically correct uniformizind, anulind orice scara de valori morale in favoarea valorilor comerciale, am putea intelege, asemeni onestei Eliante (imaginata de Andreea Boboc cu discretia unui acuarelist), caracterul eroic al mizantropului, avid de adevar, de sinceritate; dar, daca aceasta societate a reusit sa anuleze in noi orice graunte de moralitate si chiar propria noastra identitate, ne vom plictisi sau, eventual, ne vom amuza din cind in cind.

Grupului de curteni – importantul Orante (Emil Coseriu), mondenul Acaste (Octavian Jighirgiu), invidiosul si birfitorul Clitandre (Doru Aftanasiu), ipocrita Arsinoé (Diana Chirila) – ii revine rolul dificil de a sugera un vechi precept plautin, actualizat in secolul XVII de Hobbes si deosebit de activ in societatea noastra: Homo homini lupus. Fiecare dintre ei a gasit tonul si atitudinea potrivite pentru a contura caracterul reprezentat: emfaza, suficienta si acreala (la Oronte), dezinvoltura si ton insinuant (la Acaste), clovnerie perfida (la Clitandre), sexualitate nestapinita (la Arsinoé). Intre grupul curtenilor si Alceste exista un mediator: prietenul sincer, Philinte (nume derivat din grecescul philos – „prieten"), personaj abstract, dar avind un corespondent in epoca in persoana lui La Rochefoucauld. Constantin Puscasu este interpretul acestui rol dificil. Episodic, dar realizat cu mult har, e rolul valetului fidel du Bois, in interpretarea actorului Gelu Zaharia. Functionarul Tribunalului (Horia Verives) are ostentatia, ingimfarea si suficienta functionarului unei administratii obtuze, de care ne-am ciocnit uneori. Deosebit de interesant este rolul imaginat de regizor pentru valetul Basque (Radu Ghilas), caruia ii revine misiunea de a reprezenta clasa in ascensiune, care se imbogateste si se instruieste treptat, sub obladuirea initiala a unui prosop-drapel american. Astfel, capata o deosebita intensitate finalul, conceput in antiteza cu debutul spectacolului. Petrecaretii, indiferenti, ingaduitori sau cinici ce tes aceasta poveste pilduitoare vor fi condamnati de mersul istoriei. Scapa de furtunile ei doar cel ce a stiut sa profite (Basque) si cel care s-a autoexilat (Alceste).

Decorul domnului Andrei Both, functional si elegant, este incarcat de semnificatii. Paravanele de sticla amintesc de Galeria Oglinzilor si sint oglinzi, dar si geamuri transparente. Alternativa lor opacitate si transparenta sugereaza o disputa esentiala privitoare la semnul lingvistic ce implica estetica baroca vs. cea clasica, dar si opozitia dintre minciuna si adevar, ce structureaza intreg spectacolul. Candelabrul stralucitor – metafora a prezentei opresive si obsedante a Regelui Soare, a luxului extravagant al curtii sale – se clinteste doar in final, la gestul poruncitor al lui Basque. Fotoliul rosu si auriu ne aminteste de culorile preferate in spatiul puterii. Cada de baie nu este doar o dovada ca in incinta palatului aristocratic nu aparuse inca, in secolul al XVII-lea, distinctia dintre spatiul intim si cel destinat vietii sociale, ci este si un obiect necesar pentru a semnala o lipsa de pudoare ce ne este contemporana. Si povestea cazii, inexistenta pe vremea lui Molière, dar binevenita in spectacol, ar putea continua, alaturi de cea a pianului, cindva clavecin. Opozitia dintre zona puternic luminata a candelabrului si cea a clarobscurului ce domina in rest sustine acelasi efect de contrast puternic ce asigura coerenta spectacolului axat pe lupta dintre o luciditate nemiloasa si complezenta infinita in favoarea aparentelor.

Acest spectacol de foarte buna calitate are nevoie de spectatori pe masura. Veti fi mai cistigati sufleteste daca il veti vedea, renuntind, pentru o seara, la magia mincinoasa a televizorului.