Un roman de peste Nistru

Se vorbeste putin, la noi, despre romanii de dincolo de Nistru. Ei isi zic acum moldoveni, cindva se considerau insa descendenti directi ai celor veniti de peste munti. Fibra curata. Am citit zilele acestea citeva pagini admirabile despre Valea Nistrului, despre viata, bogatiile si locuitorii acestui spatiu, greu incercat de vremuri si de puteri pizmase. Ogoare roditoare, gradini si livezi bogate, gospodarii inlesnite. Viata  implinita, satisfactii comunitare inalte, constiinta comuna a unei lumi care stia sa traiasca bine. Ma refer la Memoriile lui Nichita Smochina (Editura Academiei, 2009), carte greu de gasit, pe care mi-a imprumutat-o unul dintre academicienii ieseni. Am tot intrebat, pe istorici, pe cei care citesc memorii – informatiile despre autor sint putine si disparate, desi la Iasi ar trebui sa fie cunoscut, pentru ca aici si-a facut studiile si a activat mult timp.

S-a nascut in 1894 in satul Mahala, de linga Dubasari, localitate des invocata de cid cu conflictul transnistrean, sat din care se trage si Anita Nandris, supravietuitoarea unui surghiun in Siberia, reintoarsa, impreuna cu copiii ei, dupa douazeci de ani. A facut scoala ruseasca, pe timpul regimului tarist, in satul natal si apoi la Dubasari, insusindu-si slava veche, ce-i va fi de folos atunci cind va cauta documente care atesta prezenta romanilor in administratia si cultura rusa. Il prind evenimentele din Rusia (Primul Razboi Mondial, revolutia) mobilizat pe front, in diferite garnizoane din imperiu (la Erevan, Tiflis si alte orase mai mici din acest spatiu), face scoala de cadeti, devine ofiter, e decorat cu Ordinul Sfintul Gheorghe si innobilat de tarul Nicolae al II-lea; e delegat sa participe la congresul popoarelor din Caucaz (unde cere introducerea limbii romane in scoala, biserica si justitie) si pleaca intr-o misiune la Petrograd, unde l-a intilnit pe Lenin. Discursul acestuia despre "autodeterminarea popoarelor" il  face sa-i ceara o intrevedere. "Lenin – scrie – ocupase palatul Kresinschi, al unei balerine despre care se zice ca a fost amanta lui Nicolai al II-lea din tinerete". N-a fost greu sa-l vada, Lenin nu era atit de solicitat, a trebuit doar sa fie "cu mare bagare de seama ca cineva dintre cetatenii trecatori sa nu-mi sparga capul, socotindu-ma bolsevic de-a lui Lenin". L-a gasit intr-un fotoliu luxos, cu sapca lui muncitoreasca pe cap, si i-a expus problema moldovenilor sai. Lenin i-ar fi spus: "Dumneavoastra, moldovenii, nu aveti nici un fel de interese pentru care sa luptati de partea Rusiei, care de veacuri a inrobit poporul vostru. Moldovenii, din punct de vedere cultural, se gasesc mult inaintea rusilor". Si indeamna, in continuare, pe moldovenii risipiti prin toata Rusia sa se uneasca si sa cucereasca libertatea pe care nimeni n-o va face cadou si sa-si cultive limba: "infiintati scoala nationala proprie si presa nationala". Din pacate, mai tirziu, Lenin a uitat de aceste promisiuni.

Armata tarista se destrama, incepe revolutia, imperiul e in descompunere, domneste haosul, bandele de tot felul ataca populatiile neajutorate, ofiterii devin tinte predilecte. Intors acasa, intre ai lui, Smochina e ales presedinte al zemstvei locale, incearca sa organizeze viata  si apararea oamenilor, dar morbul contestarii si luptelor fratricide ii cuprinde si pe ai lui. Bolsevicii sint din ce in ce mai agresivi. Viata ii este amenintata de mai multe ori, ca ofiter si dregator local, dar scapa, fericit, de fiecare data. Cind nu se mai poate, cind se simte amenintat direct, intr-o noapte, trece Nistrul pe gheata, ajunge la Chisinau si, in scurt timp, la Iasi, sa-si implineasca visul, sa studieze. Transnistrienii lui, aciuati la Iasi mai demult, nu-l asteapta insa cu bratele deschise, dar, la Universitate, rectorul Ioan Teodorescu, profesor de drept penal, il primeste cu caldura si-l inscrie la Litere si Filosofie. Ajunge, cu ocoluri, acolo unde-si propusese de mult. Dotat, perseverent, face studii serioase. Si se implica, pentru a inlesni viata transnistrienilor sai. Vocatie de militant. Desi e adesea dezamagit de micimea morala a unora dintre ei. Studentii transnistrieni, scrie Smochina, erau, ca pregatire, "mult inferiori chiar si basarabenilor", facusera o scoala ruseasca incompleta si superficiala, regatenii si transilvanenii veneau insa cu un liceu ca lumea; dar cei care ii trezesc admiratia sint bucovinenii, cultivati, civilizati si animati de elan patriotic. Studentii faceau parte din societati organizate pe provincii, dar beneficiau cu totii de unele facilitati locale, de camine si cantine, calatorii pe calea ferata si tramvai. Gratuita era si intrarea la teatru, studentii dadeau tonul aplauzelor. Militant, patriot, initiaza un comitet pentru ajutorarea moldovenilor refugiati din Basarabia, hraneste si da la scoli copiii ramasi de izbeliste dupa represaliile comuniste din Transnistria, apelind adesea la ajutorul lui Pan Halipa, ministru al Basarabiei si deputat in parlamentul tarii, la printesa Sturdza sau la doctorul Leon, rectorul universitatii, care  implica profesorii din universitate (intre care Iancu Botez, Paul Bujor, Ion Simionescu) pentru stringerea de ajutoare. E in continua miscare, sensibilizeaza opinia publica, cere audienta regelui pentru cauza celor scapati din "inchisoarea popoarelor", pledeaza la congresul Ligii Culturale la Curtea de Arges (1922), obtine simpatia si ajutorul lui Nicolae Iorga. Fericita structura sufleteasca! Experimentat, dotat pentru observatie sociala, prob, realizeaza citeva portrete colective sau studii de caz cu o incisivitate de psiholog versat. Poate, nu intimplator, portretul profesorului de psihologie Constantin Fedeles e deosebit de cald. Dupa examenul la "psihologia sentimentelor", pe care-l trece cu media maxima de trei bile albe, profesorul il invita acasa, il pune la masa si-i ofera acces la superba lui biblioteca. I-a pretuit prietenia oferita, dua cum gasim in aceste memorii scrisori catre Fedeles, din perioada cind facea studii la Paris. Stiu si eu cite ceva despre acest profesor cultivat si generos, de la fostul meu profesor Vasile Pavelcu.

Nu e doar luptator pentru cauze sociale, ci devine si un competent specialist, publica in reviste de specialitate, lucrari de filosofia dreptului si de istorie a romanilor transnistrieni. Il apreciaza si recenzeaza Nicolae Iorga si Ion Simionescu. Pasul urmator e plecarea la studii in Franta. Scrisorile de la Paris, catre Nicolae Iorga, Pan Halipa, Mihai David, rectorul universitatii din Iasi, catre Fedeles si multi alti importanti intelectuali romani, sint pline de informatii, vorbesc despre cautarile sale prin arhive, descriu viata sociala si politica pariziana, miscarile politice, situatia imigrantilor. Participa la conferinte, intervine de cite ori are prilejul, demascind teroarea stalinista din "inchisoarea popoarelor", se implica in luptele de idei. Pagini de mare savoare, despre un Paris pe care nu-l banuiam. Refugiati, grupari si curente. Informatii de prima mina; nu generalitati, ci fapte, intimplari, personaje. Cunoaste pe filosoful rus Berdeaev si face doctoratul cu F. Lot, profesor la Sorbona si membru al Institut de France. Devine membru al corpului didactic de la Société Savante, scoala de limbi straine a Sorbonei. Preda romana, alaturi de profesori din Anglia, Polonia si Portugalia. Iata si o informatie pe care cercetatorii ar trebui sa o verifice: la Musee Slave, din Rue de Sevres, colt cu hotel Lutetia, "centrul stiintei si culturii franceze pentru lumea cunoscatoare a limbilor slave", gaseste in biblioteca o carte publicata acolo, dupa un manuscris al revolutionarilor  rusi din sec. XIX, "care circula in secret si care a fost  plagiata in Romania, avind ca titlu Neo-iobagia". Cartea s-ar gasi la Biblioteca Nationala din Paris si la biblioteca rusa Turghenieff. In 1930 participa ca delegat al romanilor transnistrieni la Congresul minoritatilor de pe linga Societatea Natiunilor de la Geneva, iar in 1932 initiaza o campanie de demascare, in presa mondiala, a masacrelor de la Nistru, organizate de autoritatile sovietice impotriva populatiei romanesti, pe care o nimicesc si o deporteaza in Siberia.

Reintors in tara, se afirma ca o voce cautata si consultata, primeste insarcinari importante, devine membru de onoare al Academiei Romane. Dupa razboi reuseste sa se ascunda, e un fugar vinat pina aproape de sfirsitul vietii. Dar reuseste sa scrie aceste memorii, sase sute de pagini, pe care le publica, tirziu, familia. Spatiul nu-mi ingaduie sa prezint toate infaptuirile acestui om providential, poate ca acest volum ar trebui sa fie mai bine cunoscut.

In aprilie 2010 a fost decorat postmortem de catre presedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cu "Ordinul de Onoare".