Utopia literaturii

Pentru ca daca as aduce in discutie doar o carte a sa mi se pare ca i-as trada profilul, ma voi opri asupra unor notatii cu declarat caracter de credo. Se poate citi de aici intregul program al autorului Reflectiilor asupra spiritului creator. E vorba despre un interviu pe care i l-a acordat, in 1994, lui Al. Cistelecan, pentru revista „Vatra". Arareori am mai gasit pledoarii atit de convingatoare, atit de asumate, la modul existential, precum cele proliferate de Lucian Raicu in aceasta confesiune care aproape ca refuza sa se transforme in dialog. Spicuiesc in extenso, cu regretul de a nu putea reproduce mai mult: „… citind ori scriind critica, incerc, la un moment dat si din ce in ce mai dens, senzatia lipsei de libertate. Or, noi cam stim cum e cind libertatea nu e… Ciudata analogie. (…) E inacceptabil sa fie numai critica literara – critica. Sa nu fie, fiind asta, si altceva… «Asta» nu strica sa fie (…), ca sa-si pastreze conturul, domeniul, frumoasa specificitate, dar macar din cind in cind simti nevoia sa respiri. Fara sa schimbi «genul», facind «sparturi» in el, de toate felurile, formele, intensitatile… Ironia e numai una din rupturi, sparturi, adinciri, largiri… Critica nu trebuie sa-si refuze nimic… Este genul (sau ar trebui sa fie, dar nu e decit arareori) proteic prin excelenta. Cum s-a spus ca e romanul. Ironie, poezie, epic, teorie, reflectie, putina biografie, ceva autobiografie, jurnal, eseu de idei, transcriere de citate, conversatie, teatru, lungi taceri neaparat, totul insa in serviciul literaturii – adica raminind ceea ce este, dar cu toate mijloacele la indemina, desfasurate in libertate… Altfel, vorba personajului gogolian: «mare plicitiseala pe lumea asta, domnilor!»".

Critica ar fi, prin urmare, o implicare totala in actul scriituri, un gen literar care nu mai asculta de regulile pe care tot el le stabileste. Cu alte cuvinte, un mod de a trai in literatura si pentru literatura. Nu seamana totul cu o duioasa utopie?

Esential este, pentru a reusi in aceasta fascinanta aventura a criticii, pe nedrept dispretuita de ignoranti ce se bat, prosteste, pe burta si se mindresc cu refuzul unui vast domeniu, fara de care intelegerea literaturii este imposibila, relativizarea punctului de vedere propriu, acceptarea noului, disponibilitatea ludica, deschiderea: cu alte cuvinte simtul umorului. Lucian Raicu pronunta, in acest sens, un lucru esential, pe care cine nu-l pricepe risca sa devina caraghios: „Nu cred in ruptul capului ca avem «prea mult» simtul umorului. Nu e niciodata prea mult, e totdeauna prea putin. Simtul umorului este o calitate sine qua non. Ma infricoseaza cei care nu-l au. Nu-i contrazic niciodata, fug, nu vreau sa-i conving, iese totdeauna ceva si mai rau din convertirea lor". Lucian Raicu nu foloseste masuri diferite pentru viata si literatura, consideratiile moraliste nu fac nota distincta de cele estetice, iar acest devotament rarissim este exemplar.

Lucian Raicu este, in literatura noastra, criticul care, scriind despre altii, scrie cel mai mult despre sine. Chiar daca, paradoxal, la el aproape niciodata orgoliul nu a dictat verdictele critice, iar modestia l-a facut mai mereu sa se fereasca de polemici. Nici macar ironia nu reusea sa devina taioasa, ci amuza(n)ta, benigna. Raicu a practicat mereu o lectura intensiva; nu m-as mira sa aflu ca a imprumutat uneori comportamentul personajelor lui Gogol si ca a devenit un fel de Don Quijote.

Pentru ca, sa stiti, si printre critici este nevoie de un spirit care sa se increada pina la capat in posibilitatile literaturii, care nu e rupta de viata, ci izvor/ izvod al acesteia.