Flamanzi, orasul cu 1.000 de carute

Si din Flamanzi au plecat multi atunci si au ramas botosaneni cu acte in regula. Astazi, cand se intorc la locurile lor de bastina, spun ca: "Ma duc la tara". Asa s-au obisnuit ei dupa cateva decenii de tocit pingelele pe asfaltul Botosanilor. Nestiind poate ca de vreo doi ani incoace si Flamanzi a devenit oras cu acte in regula.

Cat de oras este satul Flamanzi ne lamureste imediat Paraschiva Viciriuc, secretarul Primariei orasenesti: "In registrele noastre de plata a taxelor si impozitelor avem inregistrate peste 1.000 de carute si 746 de autoturisme". Cam ciudata proportia pentru un sat european, devenit oras, aflat pe traseul unui drum european E 58, aproape de granita de est a Uniunii Europene.

Imbatati cu apa salcie a unor proiecte de suprafata, flamanzenii au acceptat in corpore statutul de oraseni sadea chiar daca industria nu mai functioneaza demult, infrastructura este la pamant ca acolo ii este locul, iar singurul supermarket din oras este iarmarocul de duminica. In schimb este un oras ecologic. La cei 12.500 de locuitori, numarati la ultimul recensamant, sunt doar 746 de masini si peste 1.000 de carute. S- a investit in infrastructura prin fonduri SAPARD, dar mai bine sa nu mai pomenim de acel milion de euro aruncati pe drumul spre Balta Rosie si mai departe catre nicaieri fiindca oricum nu mai ia nimeni nicio masura pentru banii cheltuiti degeaba. "Mai bine il lasa asa cum a fost", spunea un carutas vizibil afectat de efectele acestei investitii. „Noi, cu carutele, ne descurcam, dar acum de cand s-a spart asfaltul, suntem nevoiti sa ne facem un alt drum prin camp". Si uite asa transportul ecologic la Flamanzi ia amploare.

Temelia succesului, asigurata de cai

La Famanzi E 58 este mai mereu plin de vehicule. Cele mai multe cu tractiune animala. Incarcate cu strujeni, cu lemne sau cu saci pentru moara, ele tranziteaza mereu de colo-acolo, conform destinatiei. Nu polueaza aerul, dar asfaltul da, fiindca nu s-au inventat inca si cabine ecologice pentru cai. Neexistand inca perspectiva crearii unor locuri de munca adecvate, flamanzenii recurg in continuare la exploatarea calului de catre om pentru asigurarea existentei de azi pe maine. Masini au doar fitosii, ca sa se dea mari seara la discoteca, oamenii gospodari au cal si caruta, ca in astea sta temelia succesului in acest oras.

Cu locurile de parcare stau mai prost locuitorii din Flamanzi. Cei cu auto parcheaza pe trotuar. Carutasii parcheaza fiecare pe unde apuca, fiindca ei n-au permis de conducere pe care sa-l ridice organele si nici puncte prea multe de pierdut. Chiar si trotuarele au devenit neincapatoare pentru afluenta de vehicule existente la Flamanzi. Secretarul Primariei, Paraschiva Viciriuc,  spune ca administratia locala nu poate face nimic in acest sens pentru ca spatiul apartine Drumurilor Nationale. In schimb, pentru a da bine in ochii Europei, Primaria a hotarat: "O sa-i obligam pe oameni sa-si vopseasca gardurile si sa-si ingrijeasca fata casei. Daca e drum european, sa aratam si noi ca o localitate europeana", a spus Paraschiva Viciriuc.

O masura imperios necesara, atata vreme cat si preturile locuintelor au ajuns pana la un miliard si jumatate pentru o casa batraneasca, dar cu vedere la strada. Dai un ban, dar stai in fata, ce mai. Chiar si apartamentele din putinele blocuri ale orasului au sarit deja de 14 mii de euro. Dar ce mai conteaza pretul cand locuiesti intr-un oras eminamente ecologic.

Trei "service-uri pentru carute"

Pentru cele 746 de masini nu exista niciun service la Flamanzi. In schimb pentru cele peste 1.000 de carute exista trei. In orasul Flamanzi industria metalurgica este reprezentata de cele trei potcovarii, dintre care cea mai renumita este cea a lui Cozmita Dibu. L-am intalnit chiar in exercitiul functiunii. Potcovea caii lui Vasile Airinei. Calul, cuminte, statea la incaltat. Din copitele lui iesea un fum de nu mai vedeai unde sa bagi caiaua, dar Cozmita, dibaci, stia rostul meseriei. Din doua ciocane aplicate cu simt de raspundere deja iesea prin copita. Erau potcoave de iarna, ca la masini cauciucurile. Cu aderenta la gheata. De castigat nu prea castiga de pe urma indeletnicirii sale. Mai mult cheltuieste cu munca si cu materialele care-s cam scumpe. In covalie alte potcoave inrosite asteptau sa fie puse pentru picioarele din fata. "Eu, ca cizmarul, intai iau numarul si dupa aceea fac potcoava. Dupa care trece la treaba. Cozmita Dibu are 59 de ani si practica aceasta meserie de cand se cunoaste. De la 15 ani lucreaza singur. A castigat bine o vreme, da de cand lumea a trecut la masini clientii vin tot mai rar pe la el. Chiar Vasile Airinei spune: „Daca i-am potcovit acum, nu mai vin pana in mai".

"Pe mine boii m-au tinut in viata"

Transportul ecologic de la Flamanzi nu se limiteaza doar la carutele cu cai. Desprins parca dintr-un tablou al lui Nicolae Grigorescu, Petrea Sadagurschi, zis Orfanu, strabate zilnic ulitele orasului pe bancheta din fata a carului sau cu boi. Are o tona si jumatate de boi in curte, dupa cum ii place lui sa se exprime si se mandreste cu ei. Nu castiga mare lucru de pe urma lor fiindca-i foloseste mai mult in gospodarie.

Daca unii au Mercedes, altii Logan, altii caruta cu cai, de ce n-ar avea si el un mijloc de locomotie. A mers pe mana boilor si s-a descurcat in viata. Bouar a fost de mic copil. Tine la boi ca la copiii lui. Acum sa nu se interpreteze cumva, fiindca si copiii lui tin la el. De asta le-a si dat nume omenesti. Pe unul, mai negrut, il cheama Gheorghita. Pe celalalt, chirol, adica roscat cu alb, Catalin. Catalin e mai puternic, Gheorghita asculta de el ca un subordonat.

"Treijde kilometri bat pe zi, pe camp, departe. Sa le dea Dumnezeu sanatate celor ce-au facut asfaltul. Numa’ lui Gheorghita nu-i place asfaltul, vrea doar pe margine. Si dac-o plouat se trage in jug. Da’ pana la urma il fac eu sa mearga. Boii, daca-s dresati bine, nu-i greu deloc. E usor pentru care-i invatat. Catalin nu-i asa mofturos, merge pe sosea cum merge fata cea mare". Asa isi lauda el boii de a-i crede ca-s chiar odraslele lui. „Sa stiti ca boii is iuti ca si caii. Daca cumva ma duc la bufet sa iau paine, nu ma mai asteapta. Trebuie sa alerg dupa ei".

Ne-a convins. Nici n-a apucat sa spuna stapanul "Gheorghita pune capul aici", ca Gheorghita l-a si pus in jug. Pe Petrea Sadagurschi boii l-au tinut in viata pana la 77 de ani. "Daca n-ar fi fost ei, eu trebuia sa fiu ingropat demult si dezgropat dupa sapte ani", a mai adaugat, ademenindu-l pe Catalin cu o mana de fan ca sa intre in grajd. 

Sursa: Monitorul de Botosani