Ce părere aveţi: revenirea la armata obligatorie în România, absolut necesară? Argumentele unui cunoscut istoric ieşean

Până la agresiunea barbară, neprovocată, a armatei tiranului moscovit asupra unei țări suverane și independente, discuțiile legate de armată, de înzestrare, de capacitate de reacție sau de profesionalism militar nu stârneau niciun interes. Mai mult, odată cu intrarea României în NATO problema capacității de a rezista în fața unei invazii inamice a fost complet subminată de iluzia că vin alții să ne apere în caz de război, că de aia s-a inventat Organizația Tratatului Atlanticului de Nord care trimite rapid trupe și avioane și rezolvă orice problemă. Serviciul militar obligatoriu a fost abolit în 2007 și, în loc, s-a constituit la noi o armată de profesioniști, adică de oameni antrenați a căror slujbă era exact asta: în caz de conflict să alerge în tranșee și să ne apere. Ce-i drept, nimeni nu se gândea atunci că un fost locotenent-colonel KGB va avea, odată plasat la putere de oligarhi și Sistem, visul delirant că el este menit să fie al doilea Stalin.

Până la summit-ul NATO de la București, din 2008, absolut toată lumea trăia cu iluzia că Vladimir Puțin mai are o urmă de raționalitate și nu va face o nefăcută, păstrându-și, totuși, fizionomia de lider al unei mari puteri militare care respectă jocul diplomatic și regulile civilizației. Atunci, la București, s-a discutat despre posibila extindere a organizației militare democratice în Ucraina și Georgia. Urmarea a fost limpede pentru cine voia să vadă, încă de atunci. Tiranul moscovit a plecat trântind ușa și proferând amenințări. După doar cinci luni, în august 2008, barbarii ruși invadează Georgia sub pretextul că își apără coloniștii ruși din Oseția de Sud, zonă tampon creată artificial de Rusia la frontieră, la fel ca Nagorno-Karabach sau Transnistria, pentru a avea  sămânță de scandal și pretext de invazie. Șocat și laș, Occidentul a privit această agresiune cu dezinteres, pentru ca șase ani mai târziu tiranul moscovit să-și arate adevărata față și să încalce dezinvolt toate tratatele internaționale pe care Rusia le semnase și care păstrau un echilibru de forțe în favoarea lumii libere și a valorilor democratice. Invazia oribilă a Crimeei (făcută cu armate fără însemne, celebrii „omuleți verzi” – o grosolană violare a dreptului internațional!) a arătat cel puțin țărilor din Est că ar fi timpul să se trezească din visare. Agresorul rus fiind capabil, cu sfidarea oricărei înțelegeri parafate în fața organismelor internaționale, să treacă de la războiul hibrid la crime imprescriptibile, la violențe inumane, sălbatice.

Spre cinstea lor, ucrainenii nu s-au lăsat înșelați și după samavolnica ocupare a Crimeei,   pregătindu-se de război cu experții americani și britanici (adică țările care contrasemnaseră ca garant acordul de independență al Ucrainei din 1994, de la Budapesta). De aceea, au putut ține piept hoardelor de (p)orci ruși care au arătat că sunt în stare de orice în această agresiune: violuri, torturi, asasinate asupra femeilor și copiilor, furtișaguri mizerabile din casele bieților civili omorâți sau alungați ori rachete trase în disprețul legislației penale internaționale în blocuri de locuințe și spitale. Deși toată lumea privise cu oroare nemernicia rusă, crezând că Ucraina va cădea în ghearele asupritorilor, viteazul popor ucrainean a reușit să oprească înaintarea bestiilor, spre uluirea generală. Iar una dintre cheile acestui efort titanic a fost  pregătirea militară a populației.

În interviul amintit, Traian Băsescu spunea că revenirea la armata obligatorie este necesară în actualul context geopolitic, cu o Rusie descreierată condusă de un sociopat. O astfel de declarație va stârni scântei, fără îndoială, căci o bună parte a tineretului progresist (și, da, „iubitor de pace”) nu va vrea să-și dea jos șosetuțele decupate pentru obiele cazone (ca să nu mai vorbim de restul echipamentului incomod și hâd). Nemaifiind politician în exercițiu, fostul președinte își permită să spună adevăruri incomode care, venite din alte guri, ar putea avea nebănuite efecte dezastruoase în alegeri. E cu adevărat nevoie de armată obligatorie? Pentru cine? Tinerii sau și maturii, bărbații sau și femeile, că tot e acum o ofensivă feministă pentru drepturi egale. În cazarmă sau în centre de dobândire a unor cunoștințe specifice? Iată o serie de întrebări la care, în mod evident, oamenii politici în căutare de voturi nu prea au chef să răspundă.

În ce mă privește, eu mărturisesc că mă cam scarpin în creștet înainte de a spune ceva clar pe acest subiect. Nu fac un secret că m-am bucurat când fiul meu a scăpat de obligația armatei. Eu am făcut-o, la termen redus ca student, la începutul anilor ’80 și poate cititorii mei fideli își mai aduc aminte că am publicat cuvinte nu tocmai măgulitoare despre acele nouă luni din viață, irosite fără folos. După cum scriam atunci, armata ceaușistă era „o castă dominată de neseriozitate, prostie și corupție. Gândit ca o „școală a umilinței”, serviciul militar era mai puțin despre dobândirea unor cunoștințe și îndemânări legate de artă războiului, cât o imersiune în mâzga vezicantă a subdezvoltării, a imposturii și bunului plac. În cvsimajoritatea lor ofițerii erau niște prostovani complexați, care nu fuseseră capabili să treacă un examen de admitere la facultate și care, în funcție de pile politice, nepotism, șmecherie sau corupție o ardeau mai vesel sau mai nasol așteptând, inexorabil, avansarea „la apelul bocancilor”! Foarte puțini știau ceva din tainele milităriei, a armamentului sau a strategiei de război. De regulă, erau un fel de gardieni mai mult sau mai puțin umani care ne spălau pe creier ca să fim pregătiți pentru societatea concentraționară în care urma să trăim. Și vorbesc acum de noi, care eram studenți și făceam armata la termen redus, de regulă cu cadre mai spălate și fără gradați – o specie de marțafoi cruzi și nesimțiți care replicau umilințele la care fuseseră ei înșiși supuși când erau simpli soldați de trupă. Abia târziu am înțeles că acest mecanism relua soft monstruozitatea inventată de Nicolski la Pitești în care îi punea pe deținuți să se tortureze unul pe altul pentru a rupe și ultima fărâmă de demnitate, umanitate și compasiune comunitară dintre ei!”. Bineînțeles, o spun cu toată hotărârea, nu mai e nevoie de așa ceva!

Totuși, după exemplul Ucrainei, Polonia face de câțiva ani un constant și riguros antrenament militar al populației, în special la manevrat drone, armamentul cheie acum în gherila urbană. Iar un stagiu de trei luni de perfecționare strict militară, cu scoatere din producție și fără cazare în barăci, dar cu o sesiune finală pe teren, în corturi, cu simulare a unor situații de război, oare nu ar fi benefic? Pentru că, în afară de cei 75.000 de soldați profesioniști, România nu prea mai are rezerviști (chiar dacă se estimează optimist aproape 5 milioane de  cetățeni între 19 și 50 de ani ce ar putea fi chemați sub arme!) care să fie de ajutor în caz de conflict. Spre exemplu, Ucraina ține piept Rusiei cu o armată regulată de 900.000 de soldați și cu o bază de rezerviști de 1.200.000 de oameni gata să intre în luptă. Pentru că, vorba lui Băsescu, ca NATO să poată interveni eficient e nevoie ca armata română să reziste singură două-trei luni. Poate în 2030, după ce guvernul va cheltui cele 30 de miliarde de euro pentru armament. Dar, desigur, nu la Iași și în Moldova, lăsate de strategii centraliști ca momeală în fața agresorului rus pentru ca Bucureștiul să fie în siguranță în spatele aliniamentului strategic NATO Focșani – Galați, după cum a arătat istoricul Mihai Chiperşiţ într-o analiză care ne dă fiori și ne umple de indignare.

În concluzie, cred că o minimă instrucție militară pentru toți cetățenii majori și apți fizic nu ar fi un proiect greșit în condițiile în care linia frontului din Ucraina e mai aproape de Iași decât e Timișoara. În ce condiții, cu ce logistică, cu sau fără scoatere din producție, cu ce cheltuieli de cazarmament, cu ce arme sau cu ce echipe de formatori și instructori s-ar putea realiza acest program rămâne de văzut. Ne punem toată nădejdea într-un mare om politic cu experiența frontului și cu stele mari pe umăr care, sperăm, mai știe și altceva decât bătutul carâmbilor în fața șefului ierarhic. Vom vedea!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

şiţ Chiper, Mihai – „Zona tampon a României într-un conflict cu Rusia: Moldova în capcana de la Poarta Focșanilor”, în volumul Regionalizarea: către un model de bună guvernanță a României, Iași, Editura Polirom, 2023.