Administraţia fricii

Societatea noilor ȋnceputuri, săracă, dar mult mai vie, ȋn stare să treacă peste formalisme şi piedici imprevizibile s-a transformat ȋntr-un bâlci funebru lipsit de rezonanţă ideatică, ȋntr-un spectacol tragi-comic cu actorii cei mai importanţi jucând şmechereşte pe o scenă prea amplă pentru posibilităţile lor intelectuale.

Experienţa mea administrativă are legătură cu ȋnceputurile, cu instalarea democraţiei noastre originale: inspector la serviciul de urbanism ȋn 1993, arhitect şef ȋntre 1994 şi 2004, preşedintele Comisiei de Urbanism a Consiliului Local Iaşi ȋntre anii 2004 şi 2008.

Oraşul se confrunta atunci cu sărăcia lucie. Toate speranţele, disputele publice, politice, nepolitice, ocazionale sau oficiale erau legate de atragerea, susţinerea, implementarea investiţiilor străine. Priveam cu jind la Ungaria şi Polonia unde se investeau miliarde, ȋn timp ce fabricile noastre, tot comuniste, produceau pierderi cu supramăsură, drumurile cârpite de mântuială făceau ieşirile din iarnă un calvar pentru şoferi, oraşul se umpluse cu tarabe şi chioşcuri din tablă ordinară pline cu produse ieftine, de prost gust, aduse de, cum ȋi numeam pe atunci cu duioasă simpatie, micii ȋntreprinzători, din bazarele turceşti. Erau ȋn Iaşi mii de astfel de mici ȋntreprinzători, locali sau de aiurea, care puneau presiune pe toate locurile urbane cu vad comercial. Urmele lor au rămas până astăzi chiar dacă au căpătat forme ȋncă nu ȋndeajuns de civilizate. Desigur, dispariţia lor a fost efectul natural al marilor centre comerciale apărute, în ultima vreme, mai peste tot, pe teritoriul oraşului.

O frică specifică, vindecată ȋn timp, domina spaţiul social. Frica de extremisme politice, frica de dezmembrare, frica de a nu fi acceptaţi ȋn Uniunea Europeană şi Alianţa Nord Atlantică, frica lipselor de investiţii sănătoase, mai ales occidentale. Pe acest fundal, susţinerea proiectelor de orice fel era mult mai puternică şi mai dezinteresată. La finalul mandatului, un cunoscut ambasador al Americii, ȋndrăgostit de România, a lansat o competiţie naţională a administraţiilor locale pentru desemnarea primăriei celei mai transparente şi eficiente ȋn susţinerea investiţiilor, proces ȋn care obţinerea autorizaţiei de construire era determinant. Pe lângă faptul că la Iaşi nu era posibil să nu se rezolve solicitările cetăţenilor ȋn termenele legale, prevăzute de lege, o autorizaţie de construire, indiferent de complexitatea proiectului, putea fi emisă chiar şi ȋn zece zile lucrătoare. Astăzi acest lucru pare de domeniul fantasticului.

Este clar, vorbim de alte vremuri, când procesele nu erau atât de formalizate, când litera legii suporta interpretări ȋn favoarea proiectelor şi când, ȋn general, toată lumea era dispusă să fie mai profesionistă, să-şi asume responsabilităţi, să nu se ascundă după mulţimea actelor normative, atât de diverse şi necorelate ȋntre ele ȋncât avizarea – autorizarea unui proiect nu numai că poate deveni, dar este un calvar.

Ȋntrebarea este, dacă e necesară, dacă se justifică evoluţia administraţiei ȋn sensul birocratizării ei până la sufocare, dacă ȋn felul acesta ea chiar contribuie la calitatea proiectelor? Nici vorbă. Arhitectura este artă ȋn plinătatea conceptului şi ca în orice artă, litera legii, mulţimea normelor o omoară din faşă. Nu se poate spune că ȋn acest răstimp valoarea arhitectonică a investiţiilor a crescut. Dimpotrivă, sunt prea puţine construcţii noi ȋn oraş de calitate. A crescut coerenţa spaţiului urban? Nici pomeneală. Ȋncă aici stăm şi mai prost. Structura spaţiului urban, ȋn special ȋn zonele noi de dezvoltare, este ȋn suferinţă totală. Vor trebui eforturi colosale pentru a fi aduse la un nivel de urbanitate rezonabil, dacă oraşul va dispune vreodată de resursele economice necesare pentru a-şi propune acest lucru.

Atunci de ce e nevoie ca un proiect de investiţie să aştepte trei, patru, cinci ani pentru a primi autorizaţie de construire, de unde vine această acribie ȋn a verifica un proiect ȋn toate componentele lui nesemnificative? Există un singur răspuns. Din marea frică care a ȋnceput să domine administraţiile publice. O frică talisman, acoperitoare a deprofesionalizării administraţiilor, a confuziei legislative şi multor altor chestiuni despre care nu este cazul să discutăm acum.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului