Arta în provinţie

Apoi, pe malul povârnit al Dunării, erau îngrămădite o mulţime de sculpturi. Poate să fi fost o tabără de vară a sculptorilor, care, dacă aş fi rău, aş spune, că îşi lăsau urmele pe unde mergeau ca suporterii seminţele pe stadioane. Sau poate că autorităţile, mânate de cine ştie ce culpe, represate în străfundul lor comunist, se simţeau într-o criză de legitimitate şi… se pomeneau mecenaţi. Greu de crezut, totuşi!

În orice caz, dădeai de statui care pe unde: în grădina publică Ferdinand Întregitorul stătea coastă în coastă cu Mihai Bravul, iar un Dromihete zdrahon, tânăr, cu cuşmă („cu căciulili pă frunte, stăm de veacuri ca un munte”, nu? aşa zicea la Flacăra pe vremuri; se vede că încă ne bântuie „căciulili” astea), o ia spre fluviu, înaintea lui Decebal, tot zdrahon şi tot încuşmat. Unele dintre aceste busturi erau foarte mari, altele micuţe. Un Bălcescu mic şi ofticos stătea pe un postament la fel de meschin. Un cap imens de actor, Ştefan Bănică senior, cu o expresie reuşită, asculta cu o ureche clăpăugă înspre un Eminescu, plasat după zăplazul Consiliului local. În general, toţi aceşti domni trecuţi erau aşezaţi anapoda, fără nici o motivaţie, câş unii faţă de alţii, parcă orânduţi „la sfoară” de un meşter cu mistria, după ce-a tras trei „ciocane” de secărică. Un Iorga hilar, cu ochi mari de strigoi, se iţea de după un cacadâr. De fapt, boala cacadârilor, adică a trandafirilor pentru cine nu ştie, probabil roşii, şi tricolorul se pare că inflama creierul maladiv al primarului, fost peremist, după aceea, în stil românesc, liberal (îl votează lumea că-l ştie – ziceau babele: lasă să vină şi alţi primari, c-o să-i votăm şi pe ăia, ce mama dreacului). E clar, mintea patriotică a primarului local gândea tricolor, vadiminian, cine-şi mai aminteşte. Se vedea asta şi pe panourile de afişaj: erau vopsite în trei culori, bineînţeles, roşu, galben şi albastru. Pe fiecare panou erau afişe jerpelite cu Nicoleta şi Nicolae Guţă, Florin Salam i tutti quanti. Plus afişe ale unui teatru de amatori, care juca de vreo douăzeci de ani Steaua fără nume, un mare succes anterevoluţionar, ba şi mai quasiantebelic.

Florile şi frunzele căzute şi putrezite, laolaltă cu vopseaua celor trei culori, se maceraseră într-o mâzgă căcănie – esenţa eternă şi fascinantă a patriei s-ar spune, dar nu spun.

În rest ce să vă mai zic? De sentimentul acela destul de potolit şi arhiştiut că, desigur, cultura nu valorează nici un ban? De maşinile bengoase, de fii de barosani analfabeţi, care treceau pe lângă mine? De vânzătoarele plictisite de pensionari spumegând de optimism, spunându-le bancuri porcoase? Sau să vă vorbesc mai degrabă despre pâcla deasă, tot mai deasă, care se lăsa peste tot – peste lucruri, peste oameni şi suflete? În fine, astea-s consideraţiile mele. Oamenii erau bine merci.

După aceea am mers la Consiliul de mahări nu ştiu care. M-a dus un domn de la un consiliu mai mititel la un şef ţigănos, care era teribil de plictisit: ştia de activitatea literară, cum ştiu eu de fizica cuantică. Dar domnul care m-a dus acolo, la Sublima Poartă a Consiliului, îşi justifica activitatea cu premiul ăsta literar. „Bifa” o „activitate” în faţa şefului. Un fel de respect (totuşi, primisem un premiu!) mă face să mă opresc aici cu amănuntele şi icnetele-mi pline de silă. Până la urmă mi-am dat seama: prozele mele, ale unui pensinar care nu a putut veni şi ale unei liceene locale (o aiurită ochelaristă, auzi! scrie literatură!) – cele trei premiate, au fost citite doar de un domn în vârstă, profesor la un liceu local, care le-a ales. Un fel de Udrea, profesorul de muzică din Steaua fără nume deja pomenită, cel căruia îi lipseşte cornul englezesc, ca să-şi cânte simfonia.

Mă opresc aici, trageţi dumneavoastră concluziile. Desigur, exemplele le puteţi înmulţi din experienţa proprie.

P.S. Îmi dau seama că, având în vedere acest articol, nu voi mai primi nici un premiu literar. Scârţ!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist