Când vrei să devii cineva, pregăteşte-te să fii nimeni

Nu am zăbovit prea mult la predică asupra înţelesului acestui îndemn, iar după câteva zile am primit următorul mesaj de la un ucenic: "Se aplică acest cuvânt – «pregăteşte-te să fii nimeni» – şi mirenilor? Dacă da, nu poate fi el deturnat spre mediocritate, complacere, lâncezeală, neprofesionalism, lene? Mă uit în jur şi văd oameni care fac cu pasiune ceva, sunt buni profesionişti în domeniul lor. Poate că unii sunt ahtiaţi după muncă – workaholici -, alţii pasionaţi, alţii pur şi simplu sunt harnici. Nu sunt ei oare credincioşi în ceea ce fac şi-s mai aproape de Împărăţie (chiar fără să o ştie)? Nu intră în categoria celor menţionaţi de Hristos prin cuvântul: «peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune» (cf. Matei 25, 21)? Înţeleg că e un îndemn la smerenie, la a nu ţinti spre faimă, glorie, popularitate. Dar, cumva, dacă eşti un expert, un profesionist apreciat, nu prea mai poţi fi «nimeni» pentru că lumea te caută. Soluţia ar fi, atunci, să nu mai cauţi excelenţa în ceea ce faci, pentru a nu deveni faimos? Mă gândesc că ar fi o logică strâmbă: ia să stau eu cuminte, mititel la locul meu, un nimeni nebăgat în seamă de lume. Unde e echilibrul, calea de mijloc?".

Şi acum vine explicaţia. De câte ori nu am auzit despre sau nu am văzut noi înşine persoane care abia aşteaptă să-şi decline, cu scopul de a impresiona, identitatea (inclusiv funcţia, poziţia socială, puterea etc.)? De câte ori nu am auzit pe câte un fiu de politician sau vreo vedetă din industria spectacolelor răstindu-se la câte un poliţist care i-a oprit în trafic: "Bă, tu ştii cine sunt eu!?", ignorând cu dispreţ faptul că acesta îşi face respectuos datoria sau că la mijloc e o încălcare a vreunei reguli de circulaţie? Această întrebare, "ştii cine sunt eu?", e simptomatică pentru boala de care se lasă cuprins adesea omul contemporan. Un soi de mândrie prostească, împănată cu laudă de sine şi combinată cu o agresivitate izvorând din duhul de stăpânire reprezintă cocktailul pe care suntem tentaţi să-l servim zilnic. Chiar şi la oameni care sunt cunoscuţi pentru fapte sau învăţături duhovniceşti mai găseşti uneori doze din acest cocktail, sesizabile în discursuri care ţintesc să impună întregii Biserici un punct de vedere subiectiv. Când suntem stăpâniţi de duhul lui: "Tu ştii cine sunt eu?" sau "Ai să vezi tu cu cine ai de-a face!", să încercăm să privim adânc şi insistent în noi înşine. Pentru că nu am mai făcut-o demult. Pentru că, de fapt, nici noi nu ne mai ştim cine suntem. Şi trăim pe de rost, ca programaţi de un soft virusat, prin păcatele şi neputinţele noastre.

Este esenţial să ne raportăm corect la noi înşine şi la Dumnezeu, dacă vrem să ne mântuim. Când mă uit la mine, o făptură fragilă în universul acesta de necuprins, ameninţată de mii de pericole, oricând putând gusta boala sau moartea, azi adulat şi mâine blamat de societate (sau invers), realizez că sunt, de fapt, nimic. Că sunt un nimeni. Prin propriile puteri, prin mine însumi, cu toate faptele mele, oricât de minunate, nu reprezint decât un foc de paie la scara istoriei.

Lucrurile se schimbă atunci când privesc la Creatorul meu. Dacă El m-a adus la existenţă, m-a investit cu puterea de a stăpâni creaţia, dacă nu S-a putut consola că L-am trădat, ascultând de vocea şarpelui în Eden, ci a venit să Se răstignească pentru mine înseamnă că sunt, totuşi, cineva. Dar nu sunt cineva prin mine însumi. Nu sunt cineva pentru că oamenii mă tratează ca atare. Dimpotrivă: "Aşa zice Domnul: «Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul. Acela va fi ca ierburile pustiului şi nu va vedea când va veni binele, ci va locui în locurile arse ale pustiului, în pământ neroditor şi nelocuit» (Ieremia 17, 5-6).

Vai de omul ce nu are conştiinţa că este un nimeni şi că nu poate nimic fără Dumnezeu! Care se încrede în propriile puteri şi în propria-i gândire! Chiar şi dacă ar fi un geniu, dacă ar reuşi performanţe uimitoare în domeniul său de activitate, tot nu a realizat ceva. "A fi credincios peste cele puţine" înseamnă nu doar a fi harnic, ci şi a avea conştiinţa că de la Dumnezeu sunt primite toate şi pentru numele Lui înmulţeşti talanţii. Dacă cineva e harnic pe acest pământ excluzând pe Dumnezeu din lucrarea sa, îşi ia plata tot aici, în această viaţă. Dincolo nu mai primeşte… nimic. Pentru că nici nu e deschis să primească ceva, îşi este suficient sieşi. Şi ăsta-i iad.

Dimpotrivă, suntem chemaţi să fim harnici – avem chiar datoria de a ne înmulţi talanţii! – având însă conştiinţa că fără Dumnezeu "nu putem face nimic" (cf. Ioan 15, 4-5). Şi că dacă nu chemăm numele Lui mereu în inima noastră… suntem nimeni. El este Însăşi existenţa ("Eu sunt Cel ce sunt" – Ieşirea 3, 14), eu exist în măsura în care primesc de la El fiinţare. Iar faptul că lumea ne poate căuta – că devenim populari sau celebri – nu afectează cu nimic această conştiinţă a nimicniciei noastre, pe care suntem chemaţi să o cultivăm neîncetat. Căci noi ştim că de la Dumnezeu sunt toate ale noastre, nu ne amăgim cu iluzorii posesiuni.

Când vrei să devii cineva, pregăteşte-te să fii nimeni are dublă aplicabilitate. Pentru cel ce vrea putere, apreciere pe acest pământ este un avertisment: cu cât va voi cineva să-şi "facă faimă" pe faţa pământului (cf. Facerea 11, 4), cu atât se va adânci mai mult în iadul anonimatului (până şi numele său va fi şters din Cartea Vieţii). Pentru cel ce caută pe Dumnezeu, este o atenţionare: dacă nu te micşorezi până la a te vedea ca având nimic, ca fiind nimeni, nu vei putea să primeşti pe Dăruitorul a toate, pe Cel ce te cheamă să devii o persoană în sensul dumnezeiesc al cuvântului.