Căutarea de sine

Căutarea de sine e raţiunea de a fi a oricărui creator. Nu în sensul narcisist de a-şi oglindi chipul, scăldându-l într-o cascadă străluminătoare şi lăsându-l pradă adoraţiunii vătămătoare. Căutarea de sine în actul creator e găsirea, după umblet îndelung, uneori anevoios, trudnic, în interiorităţile spirituale, într-o explorare parcă speologică, a acelor resurse şi mijloace cu care se ajunge la singularitate. Să fii tu însuţi, să nu semeni cu nimeni. E aspiraţia ce-i însoţeşte, adesea obsesiv, pe toţi cei hărăziţi să creeze, să plăsmuiască mirabilul, frumosul în formele lui sublime. Au mărturisit-o demiurgii înşişi şi-mi amintesc de candoarea cu care o făcea un artist al uimirii perpetue, Victor Mihăilescu Craiu. În 1974, Val Gheorghiu, artist la rându-i, îi lua meşterului un interviu publicat în ziua de 29 martie a acelui an în revista „ Cronica”, pe care l-am reprodus în albumul „Victor Mihăilescu Craiu”, apărut în 2008, anul centenarului pictorului. În finalul savurosului, dar plinului de miez dialog, confratele Gheorghiu îi adresează o întrebare cam sturlubatică, cerându-i să-i spună cum va fi văzut peste 50 de ani, peste 100. Răspunsul mai bătrânului meşter al zugrăviturii de subţire nu-i de fel trufaş, cum ar părea, ci exprimă, dincolo de sentimentul propriei valori, un crez, cel care l-a animat o viaţă de artist şi l-a mânat în luptă. „Acum nu fac mare lucru, dar am să fiu văzut foarte bine. Pentru că nu semăn cu nimeni. Acesta e coşmarul meu, să nu semăn cu nimeni; ce să mai adaug, ce să mai scot, să nu semăn cu nimeni…”

Ce înseamnă resurse şi mijloace? Se află în lăuntrurile fiinţei. Da, acolo stau ascunse ca un minereu în tainiţa munţilor. Trebuie să sapi galerii să ajungi la zăcământ şi îndată ce l-ai atins să dai deoparte sterilul şi să ajungi la filonul cel preţios. Ca să poţi scoborî într-o asemenea expediţie, pândită de multe primejdii, se cere să te pregăteşti în prealabil, să stăpâneşti meşteşugul, cel cu care vei aduce la suprafaţă acea bogăţie a inefabilului, din care vei meşteri rostirea proprie, aceea ce îţi va îngădui individualizarea, adică, vorba lui Craiu, să nu semeni cu nimeni. Nu-i nimic orgolios în asta, ci e legea firii.

M-a îndemnat la aceste reflecţii o mărturisire a Zamfirei Bîrzu, pictoriţă a modernităţii bine temperate, izvoditoare de creaţii plastice cu manifestă şi pregnantă originalitate, formule şi sintaxe, rod al sintezelor meticulos elaborate, în care se regăsesc într-o transcripţiune a neasemuirii elemente ale clasicităţii de cea mai nobilă stirpe, cu cele ale curentelor ce au revoluţionat artele frumoase, de la cel metafizic, la expresionism, cubism, futurism, abstracţionism, suprarealism şi hiperrealism. Toate acestea, în procesul devenirii creatoare, au trecut printr-un examen critic, fiind preluate acele caracteristici consonante cu propria viziune şi personalitate, spre a da naştere stilului propriu şi poeticii particularizante. În mărturisirea cu pricina, ce o poţi găsi în social media, artista, profesor universitar în artele frumoase, ne dezvăluie mecanismul gândirii ei creatoare: „Reprezentările pe care încerc să le creez se află într-o balanţă şi perpetuă oscilaţie între figurativ şi abstract, între lumea realităţii imediat trăite şi a imaginarului simţit, ce se completează reciproc. Această oscilaţie este de fapt căutarea de sine”. Căutarea de sine pentru Zamfira Bîrzu a început din anii de formaţie la facultate, impulsionată de maestrul ei, profesorul Adrian Podoleanu, care le cerea studenţilor săi permanentă autodepăşire şi sunet personal. Această aspiraţie se vede că exista latentă în făptura Zamfirei Bîrzu şi magistrul nu a făcut altceva decât să-i dea elanul necesar. Dovada peremptorie este naturaleţea cu care ea a reuşit să se diferenţieze cu celeritate de mentor, pe care mulţi dintre colegi, seduşi de arta acestuia, îl imitau, pierzând şansa de a încerca să fie ei înşişi, unii chiar pentru totdeauna. Diferenţierea se producea tocmai prin pilda învăţămintelor valoroase, de mare folos, primite de la dascăl. Erau cele de la care se putea porni în zidirea singularizatoare. Drumul era mai spinos, dar care ducea la culmea de unde se deschideau zările, sub care se săvârşea întemeierea sinelui. O spune chiar Zamfira Bîrzu într-o evocare a lui Adrian Podoleanu, scrisă la rugămintea mea pentru albumul pe care i l-am consacrat emblematicului pictor al Iaşilor şi al ţării, ieşit de sub tipar în 2021. „De la el am învăţat că totul pleacă de la organizarea paletei. Am înţeles de la Domnia Sa rolul contrastului simultan, care, folosit înţelept, este cheia succesului. «Maestrul» şi-a pus amprenta asupra tuturor celor care au ucenicit cu dânsul; mulţi socotindu-se cu îndreptăţire discipolii săi. Cu toţii eram fascinaţi de abordarea lui, atât conceptuală, dar mai ales de intenţia de a construi forme raţionale dominate de energii emoţionale, totul într-o armonie perfectă cu întregul, indiferent de tematica aleasă pentru lucrările de artă.”

Căutarea sinelui, o permanenţă a existenţei artistice a Zamfirei Bîrzu, a avut sorţi de izbândă pentru că s-a bazat pe un meşteşug solid şi bine stăpânit. Se petrecea exact ca în cazul lui Dan Hatmanu, căruia profesorul Corneliu Baba îi spunea că poate să se joace, şi nu gratuit, deoarece inovaţiile după care umblă, dorind tangibilitate insolitului, au o temelie puternică. Întocmai a fost şi cu Zamfira Bîrzu. Nimic din ceea ce era esenţial în îndeletnicirea aceasta nu-i era străin. Cu un asemenea suport îşi putea îngădui voluptatea experimentelor cele mai sofisticate. Se deda acestora cu măsura potrivită şi respectând de fiecare dată legile sacre al artei dintotdeauna. Pe paleta ei se găseau toate modalităţile de expresie posibile. Era în stare să etaleze însuşiri de portretist de fineţe şi asta într-o vreme când aproape pierea sămânţa portretiştilor. Exprimarea în acest registru nu e în dulcele stil clasic, dar afină acestuia, mai ales în revelarea etosului şi a caracterului personajelor, cu adaosuri de ingrediente ale modernităţii contemporane, expresioniste, hiperrealiste, în croială identitară, cum au probat-o cele două expoziţii cu figuri ieşene şi nu numai, din 2004 şi 2012. Aceasta din urmă sugera prin titlul său, „Expresii şi tipologii”, ce-şi propunea artista, tâlcuirea din tuşa expresivă a tipologiei umane în ceea ce aceasta are definitoriu. Figura umană a fost o sursă permanentă de inspiraţie, dar într-o altă cheie de abordare, cu focalizări menite să reliefeze ascunzişuri de plasticitate şi să aşeze peste siluetele zugrăvite, mai ales nuduri, cu alburiile lor cretoase, misterul unor metafore incitante. În asemenea întruchipări cromatica se structurează având ca puncte nodale acele contraste simultane. De altfel diapazonul tehnicilor, la care apelează artista, este larg. Înveşmântează în brocarturi de pastel suprafeţele pictate, trece de la tonalităţile mai stinse la vâlvătaia acrilurilor, ştie a conferi lucrărilor sale acele efecte răsfrânte şi reverberate ale vitraliilor şi înfăţişări fantomatice, de ştime, siluetelor feminine, ce vin spre privitor ca din adâncuri translucide şi policrome de afunduri marine. Aşa se întrupează sinele, statornic şi cu vrednicie căutat. Într-un act de geneză creatoare mereu fremătător, pendulând între „himere” şi realităţi, spre a da la iveală o operă închegată armonic, grăitoare de identitate, cea a unui creator din cei veritabili. Obsedat de neasemuire şi reuşind să o convertească din aspiraţie în realitate palpabilă.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist