Ceaţă densă

Este adevărat că între anii 106-275 după Hristos, aproximativ 20% din pământurile locuite de daci au ajuns sub administraţie romană şi au suferit un proces de urbanizare. În acel timp s-au construit deci pavimente atât ȋn spaţiile publice, cât şi ȋn cele private. Dar prin ce fel de proces pavimentum ar fi putut să înlocuiască presupus neştiutul cuvânt al localnicilor pentru pământ, chiar şi la mare distanţă de teritoriile administrate de romani, respectiv dincolo de Nistru?

Întrebarea adevărată este, dacă populaţia întinsului teritoriu locuit de daco-geţi tot a fost romanizată, de ce nu a împrumutat cuvântul latin cu înţelesul de pământ, respectiv terra?

Fac această introducere de neofit ȋn ale lingvisticii întrucât arta esenţială vieţii, arhitectura, are nevoie de cuvintele vieţii pentru a fi, nu doar înţeleasă, dar creată ȋn spaţiul autenticităţii. Prin urmare în limba noastră de astăzi avem cuvântul paviment, tehnic, cu înţeles precis venit din latinescul pavimentum şi cuvântul pământ ale cărui înţelesuri au nevoie de o pagină întreagă de descrieri şi care, potrivit DEX-ului, îşi are originea tot în pavimetum.

Pentru mine, arhitect în căutarea sensului spaţiului specific de viaţă, explicaţiile DEX-ului sunt confuze, chiar incredibile dacă mă gândesc că acest pământ l-a născut pe Brâncuşi, cu opera ale cărei rădăcini în arta noastră populară veche, arhaică, sunt evidente. „Nu aş fi nimic şi nu aş fi dăltuit nimic fără Hobiţa, fără porţile şi fântânele ei, care au însemnat, pentru mine, o adevărată Academie de Belle-Arte”, spune sculptorul. Şi tot el: „Eu am vrut să înalţ totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată”.

Comuniunea dintre cuvânt, artă, arhetip într-o cultură anume, determină un mod de a gândi, de a desena spaţii autentice. Doar că acest mod de a gândi a fost, chiar în perioada lui de înflorire în România, secvenţial. Influenţele, împrumuturile, pastişele au căpătat deseori forma năvalei sufocante. S-a întâmplat asta, poate, şi din cauza faptului că am putut crede că un cuvânt atât de bogat, de necesar, cum este cuvântul pământ ar fi putut fi un împrumut, fie el datorat civilizaţiei romane, dar care nu este altceva decât un element tehnic, o parte de construcţie chiar şi neasemuit de frumoasă, pavimentum.

„Arhitectura este o sculptura locuită”, ne spune Brâncuşi, iar locuirea nu este numai funcţie fiziologică întrucât are sens într-o realitate care „nu este reprezentată de forma lucrurilor”. Aşa cum pavimentul este doar coajă în timp ce pământul este o idee cu multiple înţelesuri.

Dacă relaţionăm ideile brâncuşiene cu opera lui înţelegem de ce în şcolile de arhitectură americane Brâncuşi este temă fundamentală de cercetare şi studiu şi, evident, nu înţelegem de ce în ale noastre această temă lipseşte.

Ceaţa aceasta persistentă peste sufletul românesc, ilustrată nefericit cu arhitectura şi urbanismul din ultima vreme, se lămureşte ȋn haosul societăţii noastre democratice pe care Petre Ţuţea o descrie cu precizie: „Nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie. Prin ȋnsăşi ordinea ei ideologică, democraţia ȋl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice «ce mai faci, frate?». Partea proastă este că oamenii de excepţie pot ajunge captivi ȋn cirezile democratice. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Ȋn democraţie, numai ȋntâmplarea naşte un mare şef. Eu, cât aş fi de aristocrat ȋn gândire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută, fiecare prost luat ȋn parte e un prost şi atât. Dar toţi proştii ăştia, luaţi ȋmpreună, sunt un principiu istoric”.

Concluzia acestor idei, aparent disparate, este evidentă. Arta staţiului este oglinda sensibilă a societăţii. Oglindirile trecutului ne aduc ȋn imagine valori pe care nu le mai pricepem. Puterea de ȋnţelegere s-a prăbuşit ȋn mediocritatea, chiar ȋn cretinism, care ne guvernează ȋn toate structurile societăţii. Suntem ȋntr-o ceaţă fără sfârşit fără a avea puterea reporterului de la BBC de a spune: „Canalul Mânecii e scufundat ȋn ceaţă densă, continentul este izolat”.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului