Celule de bază. Un performance-instalaţie despre familie

În acelaşi timp, este folosită metoda verbatim, performerii redând, prin monologuri, unul mai amplu şi restul scurte ori foarte scurte, cuvintele unor oameni care s-au confruntat cu boala, moartea cuiva apropiat, violenţa domestică. În unele momente, oamenii respectivi sunt chiar ei înşişi. Evenimentele redate prin acţiunile scenice trimit la evenimente remarcabile din viaţa unei comunităţi (convertirea la o religie, căsătoria, înmormântarea) şi caută să restituie lucrurilor un sens ceremonios, tradiţional. Este remarcat faptul că în comunităţile tradiţionale bătrânii erau veneraţi, pentru că simbolizau înţelepciunea, iar poveştile lor ascultate, lucru care nu se mai întâmplă astăzi, din păcate, vârstnicii fiind asociaţi cu tot felul de fenomene nedorite.

Chiar dacă mulţi dintre performeri se declară atei (creştinismul rămânând pentru majoritatea tradiţia de botez şi înmormântare), sărbătorile tradiţionale sunt un prilej de emoţie deoarece fie evocă amintiri plăcute din copilărie (coliva solicitată bunicii, solicitarea primind ca răspuns un refuz, pe motiv că nu e nici un mort), fie redau performarea unui cod comun, lucru care, prin împărtăşirea unui sens comun împreună cu ceilalţi, înduioşează ori stârneşte nostalgii. Fiecare a trecut, într-un fel sau altul, prin evenimentele la care se face referire, iar în acest mod condiţia umană devine subiect de meditaţie.

Nu suntem, prin familia căreia aparţinem, rezultatul alegerilor noastre. Dar putem modela cât de bine putem acest rezultat. Familia este celula de bază a societăţii. Plecând de la acest adevăr simplu, sunt aleşi trei actori care nu au ei înşişi familie – soţ/soţie, copii – şi nici nu îşi doresc. Cei trei sunt copiii părinţilor lor şi nepoţii bunicilor, de care îşi amintesc uneori cu drag. De aici impresia că aceştia joacă şi se joacă cu toate obiectele din instalaţie, inventând o sumă de roluri care să corespundă situaţiilor reprezentate sau imaginate, apoi că se joacă pe ei înşişi. Obiectele sunt personificate (scara îmbracă jartiera de mireasă sau papucii de casă ai soţului ori ai soţiei, ursuleţul de pluş este îngropat cu jale şi se naşte cu mirare), iar performerii le anexează propriei personalităţi (cârligele de rufe pe degete, făina în păr, buretele de vase spiralat de inox – în loc de jartieră) atunci când semnifică, în noi şi noi contexte create, o multitudine de situaţii.

În prima şi ultima familie despre care se vorbeşte explicit, fetele se căsătoresc, nu din dragoste, chiar dacă fac parte din comunităţi rurale, în aparenţă mai tradiţionaliste decât cele urbane. Prima femeie se confruntă cu mai ciudatul caracter al soţului, cu care insistă să fie bună până la sfârşit, în ciuda vieţii pline de rele de care a avut parte împreună cu acesta, cea de-a doua femeie face şcoală pe furiş şi se luptă ba cu autoritatea tatălui, ba cu infidelitatea soţului. În fine, în centru, avem tabloul unei familii formate din trei persoane, redat de fiul cuplului sortit nebuniei, bolii sau morţii. Peste tot survin violenţa, boala şi moartea partenerului de viaţă ori a părintelui.

Nici măcar actorii nu se mai pot privi conform propriilor mărturisiri care presară, de colo până colo, spectacolul-instalaţie, la fel ca înainte asociind figura şi personalitatea celuilalt, a partenerului scenic, cu a omului care i-a împrumutat cuvintele, respectiv propria poveste de viaţă. Astfel că reactualizările prin verbatim sunt însoţite de foarte necesarele momente scenice ludice şi de scurtele intervenţii pline de onestitate ale performerilor, menite să-i distanţeze de persoana la care fac trimitere prin vorbele rostite şi evenimentele reprezentate. Imagini şi idei din viaţa anumitor persoane, despre care se povesteşte prin spectacol, sunt asociate cu imaginaţia căreia îi dau curs actorii şi amestecate cu viaţa proprie a performerilor despre care mai spun câte ceva, din când în când. Fiecare membru al echipei provine altundeva decât Cluj, locul unde a fost produs performance-ul – instalaţie, este prin urmare mai mult sau mai puţin, un venetic, iar părinţii ori bunicii membrilor echipei au legătură cu comunităţile rurale. Până la urmă, nu e nicio distanţă chiar aşa de mare care să despartă urbanul de rural, ambele dimensiuni având nevoie de un sens integrator.

Istoriile personale ale actorilor se topesc în istoriile mai generale ale persoanelor asupra cărora s-a răsfrânt documentarea. Iar evenimentele reprezentate prin acţiuni scenice, implicând obiectele şi performerii (cuibul din sârmă şi ghemuri, barza de prosop, moartea cu mătura) fac trimitere la evenimente din viaţa omului în general. În acest performance-instalaţie, obiectele sunt scoase din contextul lor uzual şi resemnificate, prin acţiunile performerilor, cu intenţia de a recupera sensul comun, odinioară împărtăşit şi de toată lumea recunoscut, în sacralitatea gestului ceremonial şi a sărbătorii generate de mici evenimente declanşate de marile evenimente (viaţa, dragostea, moartea).

(Celule de bază. Spectacol online de teatru documentar, concept şi dramaturgie: Petro Ionescu şi Raul Coldea, cu: Ioana Chiţu, Bianco Erdei, Lucia Mărneanu, scenografia: Hermina Csala, muzica: Adrian Cimpoeşu/ Văzduh, costume: Lanelka, produs de Centrul pentru Studierea Modernităţii şi a Lumii Rurale şi cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Primăria Telciu, 31 octombrie 2020)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)