Cum să nu faci regionalizarea

În mai puţin de un an revin cu o nouă serie ce are ca temă regionalizarea. Ca şi în cazul textelor anterioare (Cinşpe regiuni de inspiraţie sovietică…, Modele de regionalizare), şi această scriere are drept ţintă propunerea de regionalizare a Camerei de Comerţ şi Industrie a României (CCIR), recidivă de acum, o propunere ce demonstrează necunoaştere din perspectiva relaţiilor teritoriale.

Dintre toate variantele de regionalizare propuse în istoria de aproape trei decenii a „regionalizării” româneşti, cei mai slabi parametri (economici, demografici, sociali) sunt specifici configuraţiilor micilor regiuni, precum cele propuse de CCIR. Dimensiunile modeste ale unor astfel de construcţii teritoriale, multe sub un milion de locuitori, ar crea un handicap suplimentar acestor structuri în raport cu cele similare europene. Ar fi nefuncţionale, incapabile de strategii de dezvoltare la un nivel scalar superior şi ar avea o capacitate de negociere mult mai redusă atât cu Bucureştiul, cât şi cu nivelul administrativ european. În plus, coeziunea teritorială a acestora e slabă, o bună parte a aşezărilor componente având interacţiunile cele mai importante din perspectiva serviciilor regionale cu centralităţi exterioare micilor formaţiuni administrative.

Dimensiunea demografică medie e de doar 1,2 milioane de locuitori, ceea ce ar însemna că regiunea medie românească va fi de peste două ori mai redusă decât regiunile din Polonia (2,4 milioane), Spania (2,7) sau Italia (2,9) şi de peste 4 ori mai mică decât cele franceze sau germane (peste 5 milioane de locuitori). Mediana, o măsură a claselor dominante, e şi mai redusă (sub 1,1milioane de locuitori), fiind dată de numărul mare de entităţi regionale de talie mică.

Un astfel de grid administrativ se va reflecta negativ mai ales în cazul Moldovei. Regiunile ar fi compuse efectiv din două judeţe, urmărind aproape fidel limitele regiunilor de tip sovietic, ce au funcţionat, cu câteva reconsiderări teritoriale, din 1950 şi până în 1968. Excepţie ar face o regiune a Moldovei sudice la care s‑ar ataşa şi judeţul Brăila.

Cel mai mare neajuns al unor astfel de configuraţii regionale de talie mică e insuficienţa lor funcţională. Regiunile administrative mici înseamnă pitici economici – un handicap enorm în competitivitatea regională în contextul uropean.

Insuficienţa funcţională a unor astfel de organizări teritoriale de talie mică s‑a observat în perioada pandemiei de SARS‑CoV‑2. Suceava a fost de departe cel mai afectat judeţ al României în perioada de debut a acesteia. În câteva săptămâni sistemul sanitar judeţean a intrat în colaps, după ce s‑au izolat secţii spitaliceşti, apoi s‑au închis spitalele, s‑au delocalizat serviciile de urgenţe în interiorul judeţului şi toate acestea au avut loc cu o repeziciune incredibilă. Imediat au intrat în ecuaţia teritorială a fluxurilor de pacienţi şi judeţele vecine. Fragilul sistem sanitar al judeţului Botoşani a fost anihilat în câteva zile. Botoşaniul şi‑a dovedit rapid limitele, în parte şi din cauza concentrării excesive a reţelei de spitale în reşedinţa de judeţ, ce a determinat o viteză sporită de infectare la nivelul municipiului. Şi toate acestea au avut loc în condiţiile în care primele cazuri şi cazurile grave din întreaga regiune de dezvol­tare Nord‑Est au fost spitalizate în centrul medical cel mai consolidat al Moldovei: Iaşul.

Dacă ar fi existat direcţii regionale sanitare sau echivalentul unor prefecturi la nivel regional, cu siguranţă nu ar fi fost nevoie de reacţia (şi aceasta întârziată) centrului naţional, obligat să intervină prin intermediul instituţiilor militarizate pentru a completa vidul de putere la nivelul teritorial regional. La nivelul regiunii noastre au fost asigurate conduceri militarizate spitalelor judeţene din Suceava sau Piatra Neamţ. Ceea ce e interesant e că aveam resursele necesare la nivel regional pentru a reechilibra sistemele sanitare ale judeţelor cele mai afectate. Dovadă stă faptul că spitalele au fost redeschise şi au funcţionat prin detaşarea în primul rând a medicilor din municipiul Iaşi, centru medical ce concentrează mai bine de jumătate dintre medicii de spital ai Regiunii de Dezvoltare Nord‑Est.

Revenind la dezavantajele acestui tip de abordare a regionalizării, utilizând o astfel de scară pentru regiunile administrative, ar deveni inutilă păstrarea unor funcţii administrative la nivelul configuraţiilor judeţene actuale. Mai mult, bugetele, cel mai probabil reduse ale unor astfel de organizări teritoriale, ar face nesustenabilă multilocalizarea serviciilor administrative, acestea concentrându‑se într‑o singură localitate – reşedinţa regională.

Acest tip de abordare a regionalizării va crea, într‑o manieră directă, un handicap judeţului al cărei reşedinţă nu a dobândit calitatea de reşedinţă regională. Astfel, feno­menul shrinking cities, care se manifestă plenar de mai bine de trei decenii în cazul tuturor oraşelor de talie mijlocie sau mare şi de o importanţă teritorială mai degrabă judeţeană decât regională, se va acutiza în cazul reşedinţelor de judeţ perdante.

Dacă într‑o regiune administrativă suprapusă configuraţiei Regiunii de Dezvoltare Nord‑Est, Bacăul, Suceava, Botoşaniul, Piatra Neamţ sauVasluiul (polii urbani secun­dari) ar avea o forţă de negociere puternică în raport cu oraşul primat – Iaşi, temperând tentaţia concentrării tuturor funcţiilor la nivelul noului centru, lucrurile nu vor mai sta aşa în cazul regiunilor elementare. Ce forţă de negociere ar avea Vasluiul într‑o geo­metrie regională Iaşi‑Vaslui, unde Iaşul ar realiza 80% din PIB‑ul regional? Dar Botoşaniul, în interiorul unei geometrii Suceava‑Botoşani? În cazul acesta, e posibil să vorbim de un dublu impact negativ asupra oraşului şi judeţului său, pentru că Botoşaniul va aparţine unei regiuni a cărei identitate se va construi în jurul „brandului” Bucovina. Oricum, identitatea regională e o chestiune ignorată în propunerea CCIR (vom aborda acest subiect într-un text viitor).

Această cale a (sub)regionalizării de inspiraţie sovietică ar fi extrem de nocivă. Ar fi o victorie a celor „mai tari” baroni locali, ce ar imprima o nouă alveolare teritorială a regiunilor istorice. Ar fi de preferat conservarea statu‑quo­ului administrativ actual decât o regionalizare de inspiraţie sovietică. Măcar politica teritorială nu ar lovi suplimentar într‑un palier urban, cel al oraşelor terţiare mai puţin evoluate, şi aşa mult prea încercat în ultimele decenii, ce riscă efectiv să‑şi piardă capacitatea de rezilienţă teritorială. (Pe data viitoare!)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi