Dacă Robert plant, atunci Roger waters

„Am amintit adesea că pentru generaţia mea, adolescenţi pe finalul anilor '70 şi studenţi la începutul anilor '80, muzica rock era una dintre puţinele forme de exprimare efectivă a libertăţii. Copiii mei se uita azi curioşi când le spun că a asculta Black Sabbath, Led Zeppelin, Deep Purple sau AC/DC era o formă de nesupunere civică, de reacţie la canonul conformist şi spălator de creiere al «Cântării României» – stupidă potemkiadă muzical-artistică făcută de propagandiştii regimului şi impusă cu forţa tinerei generaţii. Nu exista concert rock la Sala Sporturilor din Iaşi la care să nu ocupăm, imediat ce se stingeau luminile, spaţiul central al arenei, care era interzis, şi să dansăm acolo înghiontindu-ne cu miliţienii care, evident, erau în minoritate şi nu puteau stăpâni mulţimea. Când, ca antidot dizolvant, la Cenaclul «Flacăra», condus de odiosul propagandist ceauşist cu plete numit Adrian Păunescu (dactilografiasem în viteza PăunSECU, dar am corectat doar pentru faptul că a trecut şi el, de ceva vreme, la cele veşnice), a fost pus linoleum pe suprafaţa de joc, iar miliţienii ne invitau amabil să intram şi să ne exprimăm simţămintele pentru «conducerea înţeleaptă de partid şi de stat», evident că, de scârba, nu a mai coborât nimeni.

Îmi aduc aminte ce importante ni se păreau atunci detalii care azi ar părea caraghioase, cum ar fi mărcile de chitări şi diferenţele dintre ele: Gibson (musai era vorba de Les Paul de Luxe!) era chitara pentru blues; Ibanez era marca predilectă a heavy metaliştilor (de tipul Kiss sau Scorpions), iar Fender era însuşi potirul Sfântului Graal devenit palpabil. De altfel, doar cuvântul devoţiune ar putea exprima simţămintele noastre atunci când am pus mâna pentru prima oara pe un Fender adevărat, graţie marelui chitarist Iuliu Merca, leaderul «Semnal M»-ului, trupă pentru care devenisem în liceu, graţie unui coleg bun dispărut dintre noi de mai bine de două decenii, membru al celui mai puternic Fan Club din România. Era un Stratocaster galben, asemenea aceluia făcut celebru de Ritchie Blackmore, iar «Ghiulă» ni l-a arătat, backstage, plin de mândrie şi de iubire pentru un instrument care îşi depăşise de mult latura sa obiectuală devenind, cum am zice astăzi, un icon.

Mi-au revenit în memorie aceste lucruri legate de chitările Fender zilele trecute când am văzut că a apărut o carte intitulată The Black Strat. A History of David Gilmour's Black Fender Stratocaster scrisă de Phil Taylor, tehnicianul de chitări al trupei Pink Floyd încă din 1974, cel care, după cum scrie pe coperta cărţii, este «singurul care cunoaşte instrumentele trupei mai bine decât ei înşişi!». Nu ştiu să cânt la chitară – sper să am răgazul la pensie să învăţ aşa, de amorul artei! –, dar sunt un fan necondiţionat al lui David Gilmour, după gustul meu, cel mai mare chitarist de rock al tuturor timpurilor ca viziune, compoziţie, diversitate, interpretare şi stil (ştiu că e o afirmaţie controversată, dar aste e, mi-o asum). Îi spuneam, de altfel, lui Cătălin Ştefănescu ca urmare a postării mele referitoare la conferinţa ţinută de el la Iaşi şi în care făcuse apologia lui Roger Waters ca poet şi activist de stânga (că pentru genialitatea compoziţiilor nu mai era nevoie de vreo prezentare!), că dacă el este mai apropiat de basistul-vocalist al Pink Floyd-ului, eu mă simt iremediabil legat de David Gilmour pentru a da, aşa, o tuşă globalistă nuanţelor care ne despărţeau în chestiunea culturii de elită. Iar Gilmour, deşi cântă la tot felul de chitări (el fiind cel care a dat altă dimensiune slide guitar-ului orizontalⁱ), la banjo sau saxofon (mai nou!) va rămâne în istoria rockului datorită celebrului său Fender Stratocaster negru, căruia, iată, i s-a dedicat şi o carte. Este, desigur, un exemplu elocvent că şi atunci când iubeşti muzica o carte îţi poate fi de folos.

Nu pot să închei această postare tinerească, de vară indiană, care ignoră ironic bătăliile titanice din mass media, fără să mai spun ceva. Graţie fiului meu, am intrat în posesia DVD-ului original cu concertul din 2006, de la Royal Albert Hall în Londra, susţinut de David Gilmour la împlinirea vârstei de 60 ani. Remember That Night este cu adevărat un concert de neuitat unde cântă toţi prietenii lui începând cu memorabilul clăpar al Pink Floyd-ului, Richard Wright – dispărut între timp, din nefericire, cu David Bowie, cu Phil Manzanera, cu Crosbyⁱⁱ&Nash, duetul celebru al anilor 70, cu marele saxofonist Dick Parry, cu o mulţime de alţi solişti sau apropiaţi ai trupei şi ai liderului ei. Este un rafinament, un aer de linişte şi de calm al valorilor, de bucurie pură a interpretării şi de perfecţiune tehnică care face acest concert, mai spun o dată, cu adevărat memorabil. Îl recomand din toată inima, nu numai iubitorilor de rock progresiv, ci tuturor oamenilor care apreciază calitatea şi excelenţa în muzică pentru că, oricât de deplasat ar părea, Mozart nu e departe. Un Mozart postmodern, dar, totuşi, un uriaş al muzicii. Ce m-a impresionat, dincolo de reluarea proaspătă şi credibilă a hiturilor sale celebre de pe albumele Pink Floyd, sunt compoziţiile noi, de pe albumul său solo On An Island unde poate fi descoperit un „pensionar” liber, vivace, creativ şi înţelept care cântă, evident, pe bătrânul său Black Strat, aşa ca pe vremuri, în Live at Pompeii. Că tot interpretează în acest concert, susţinut pe cea mai celebră scenă londoneză de muzică simfonică, o variantă amuţitoare din Echoes (mai căutaţi şi singuri pe YouTube, că merită!) unde, la început, la auzul doar a unui singur sunet – nota metalică apăsată de Richard Wright, care sugera sunetul unei picături care cade – zece mii de oameni se ridică în picioare în urale. Şi rămân aşa, mai mult de un sfert de oră, cât durează uluitoarea sugestie că muzica este singurul limbaj care ne pune în contact cu extratereştrii (cei care, bineînţeles, prin radiaţia albastră pusă în scenă de lighting designerului trupei Pink Floyd, Marc Brickman, şi prin efectele de sunet de pe slide guitar, răspund şi ei la finalul piesei în delirul asistenţei). Vizionare şi audiţie plăcută!”

Bun, veţi spune şi ce are a face tot ce aţi scris aici cu agitatul anarhist egolatru care, la aniversarea de jumătate de veac a albumului, s-a apucat să masacreze varianta originală a pieselor de pe Dark Side of the Moon, intrate deja în patrimoniul umanităţii, doar pentru a-şi satisface narcisismul patologic? Asta după ce tocmai îşi încheiase turneul mondial cu „This is Not a Drill” (ocheadă iresponsabilă către prietenul Putin!) unde scria mare şi hoţeşte pe afiş Roger Waters of Pink Floyd, deşi sunt acuşi exact patru decenii de când ceruse în instanţă ca acest brand să fie interzis şi pe veci radiat din conştiinţa publică. Cum este încă în putere, îi urez lui Roger Waters să ajungă la serenitatea rafinată a senectuţii aşa cum a fost ea întruchipată de David Gilmour la 60, 70 sau azi, la 77 de ani. Dolgo zivite, tovarişchi!

ⁱAici anticipez comentariul rapid al prietenului Eduard Antoniu: da, e vorba de Fender 1000 pedal steel.

ⁱⁱŞi el dispărut de curând (notă din 2023).

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor