De cine (pentru ce) trebuie să facem ascultare?

Rare sunt cazurile, cu totul excepţionale de-a lungul istoriei, când omul află voia Lui fără o îndrumare constantă, fără un povăţuitor. A se vedea cazul Sfintei Maria Egipteanca, cu a sa imediată, radicală şi totală lepădare de sine. Noi toţi avem nevoie de un duhovnic (nu de un simplu… spoveditor!). Prin îndrumătorul duhovnicesc mi se arată voia lui Dumnezeu. Acesta este cel de care eu am nevoie să fac ascultare.

Sunt doi termeni aici. Primul e un verb, a face, nu a ţi se face. Pentru că acţiunea de a te lăsa îndrumat nu este una pasivă. Nu eşti un simplu executant al unui ordin care „nu se discută, se execută”. Eşti un om care a ales şi alege mereu, în chip liber, să-şi taie voia proprie şi să împlinească ceea ce-i spune Dumnezeu prin duhovnic că îi este de folos. Al doilea termen este un substantiv, ascultare. Dar care ne trimite cu gândul la acţiunea de a asculta. Ce ascult? Ce-mi grăieşte mie Dumnezeu, ceea ce mi-am asumat ca fiind de folos pentru mântuirea mea. Dar, ca să pot asculta, e nevoie să tac eu mai întâi. Să fac linişte înlăuntrul meu. Or asta e cumplit de greu pentru omul contemporan care se hrăneşte tocmai din acest zgomot lăuntric. Care stă de vorbă mereu cu propriile gânduri. Care nu poate fi liniştit o clipă, căci are nevoie mereu de „informaţie”. De aici agitaţia şi nevoia de a se uita mereu pe telefon, de a asculta radio sau muzică etc. Chiar şi când citeşte Sfânta Scriptură sau texte sfinte o face tot pentru a se „alimenta”, crezând că, dacă ştie multe este mai aproape de Dumnezeu. La fel, când lucrează virtuţile – posteşte, participă la slujbe, face milostenie – o face tot pentru a-şi găsi o satisfacţie de sine. În toate acestea, ispita este de a-şi cultiva egoul, de a se căuta pe sine, iar nu pe Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, în lucrarea sa, „Calea spre mântuire”, pune degetul pe rana multor creştini de azi: „Sfântul Antonie cel Mare, întrebându-se dacă rânduiala lui era spre mântuire, a strigat: «Doamne, arată-mi calea!», şi s-a liniştit cu duhul doar atunci când a primit mângâiere. Cel care a pornit pe calea vieţii duhovniceşti se aseamănă întru totul celui care face o călătorie oarecare şi care, neştiind drumul, are nevoie de cineva care să i-l arate. Este înfumurare şi bizuire pe sine să gândeşti: «Pot să fac asta eu însumi». Nici rangul, nici multa ştiinţă de carte, nici altceva nu ne pot ajuta”. Aşadar, de unde cunoaştem că suntem sau nu pe drumul către Dumnezeu? Mai întâi: avem cumva un povăţuitor duhovnicesc faţă de care facem ascultare sau ne spovedim din an în Paşti, dar ne numim pe noi înşine „creştini practicanţi”? Apoi, care este duhul în care trăiesc? Dacă îmi caut voia proprie, dacă mă justific în neputinţele mele, dacă vreau satisfacţie imediată sau îmi alimentez îndreptăţirea din părerile oamenilor, atunci clar nu sunt în Duhul lui Dumnezeu.

Începutul civilizaţiei, istoric vorbind, are loc după ce Cain l-a ucis pe Abel: „S-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden” (Facerea 4, 16). „S-a dus de la faţa lui Dumnezeu” – adică a rupt legătura cu El şi a început să trăiască „autonom”. Până atunci, Cain putea vorbi direct cu Dumnezeu (v. Facerea 4, 6-15). După potop, oamenii au luat o decizie care va adânci şi mai tare această ruptură, spunându-şi: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” (Facerea 11, 4). Dar Dumnezeu nu le-a îngăduit, ci le-a „amestecat limbile, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”, încât ei „au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul” (v. Facerea 11, 1-9). Această cetate „neterminată” a orgoliului uman se va numi Babilon. Ea este plasată, simbolic, la începutul şi la sfârşitul civilizaţiei, fiind numită în ultima carte a Noului Testament drept „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (Apocalipsa 17, 5).

Noi ne aflăm în acest interval istoric şi existenţial în care (încă mai) putem face o alegere între o civilizaţie/ cultură antropocentrică şi „cultura Duhului” (Părintele Rafail Noica). Necreştineşte trăieşte tot cel ce se vrea autonom/ independent, făcându-şi mereu voia, întemeindu-se pe propriile (oare?) gânduri, raportându-se la tot felul de principii şi valori care nu au nimic de a face cu Duhul lui Dumnezeu. Inclusiv Sfintele Scripturi sau alte cărţi sfinte, canoane, le interpretează în chip raţionalist, iar nu în Duhul, şi nu caută să „transpire” până dobândeşte o validare duhovnicească lăuntrică, ci vânează aplauzele galeriei. Cu greu se smereşte, cu greu primeşte o jignire, greu iartă, răscoleşte trecutul şi „desenează” viitorul după propriile fantasme.

Dacă e cineva care crede despre sine că nu se încadrează în această categorie şi chiar voieşte sincer să lucreze duhovniceşte, atunci să nu-i judece pe ceilalţi, ci să se roage în tăcere pentru ei. Dar nu din „vârful buzelor”, ci fără limite, cu zdrobire, până la capăt – adică până când iadul lor devine şi iadul său, până când poate spune precum Sfântul Apostol Pavel: „Mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei” (Romani 9, 2-3).