Despre parcurile industriale ale Moldovei (II)

Dacă privim la TOP IV cele mai industrializate judeţe (după numărul de salariaţi): Bucureşti şi judeţele Timiş, Argeş şi Braşov, nici unul dintre acestea nu se regăseşte în top IV judeţe după suprafaţa parcurilor industriale. Ultimul top e condus de: Prahova (909 ha, dintre care 646 ha în parcuri operaţionale), Cluj (459 ha, dintre care 331 ha în parcuri operaţionale), Bihor (261 ha, dintre care 241 ha în parcuri operaţionale) şi Sibiu (210 ha, integral operaţionale).

Parcurile industriale instituţionalizate, iniţiate de actorii locali sau judeţeni, nu s-au sincronizat cu primele intenţii de implantare ale companiilor multinaţionale din industria de transformare. De asemenea, acestea au apărut într-un context teritorial ce nu a corespuns întotdeauna cu intenţiile de implantare ale companiilor multinaţionale, care ţin cont şi de accesibilitatea în raport cu localizarea sediului social global, situat în altă ţară. Cel mai adesea, e vorba de o localizare la vest de România, de unde şi asimetria din ce în ce mai evidentă între vestul şi estul ţării noastre în privinţa prezenţei investiţiilor străine. Cumva, acest gradient de dezvoltare se repercutează şi asupra unei geografii a structurii chiriaşilor parcurilor industriale. Dacă în parcurile industriale situate în vest, multinaţionalele, aflate adesea la prima lor implantare în ţara noastră, ocupă un procent important din suprafaţa acestora, în România extracarpatică, delocalizările din zonele pericentrale ale aglomeraţiilor urbane sunt predominante.

Click AICI pentru a mări harta 

Click AICI pentru a mări harta 

În funcţie de timpul şi de modul intrării pe piaţa economică românească, unele mari companii (Renault şi Ford, de exemplu) au cumpărat întreprinderi autohtone mai vechi (Dacia, respectiv Automobile Craiova), implantându-se pe siturile iniţiale. Altele (Continental sau Delphi, de exemplu), în lipsa unor astfel de structuri, s-au implantat într-un sit propriu, construit de la zero. Unele dintre aceste noi situri industriale au devenit nucleul unor parcuri industriale (Delphi/ Borg Warner pentru Miroslava I sau Mennekes, pentru Miroslava II – parc industrial în curs de amenajare).

De asemenea, unele firme, ce au preferat situri proprii, au luat în calcul şi o dezvoltare ulterioară, strategie ce ar putea întâmpina unele constrângeri de factură spaţială, în condiţiile unui parc industrial.

Nu excludem nici „superbia” unor mari companii, ce şi-au dorit propria lor platformă industrială.

Despre platforme industriale şi logistice asimilabile parcurilor industriale

În România există zone industriale mult mai extinse decât suprafaţa parcurilor industriale instituţionalizate, care din perspectiva morfologiei, structurii şi funcţionalităţii lor pot fi lesne asimilate parcurilor industriale – platforme industriale mai vechi, dar renovate, parcuri industriale şi logistice private, platforme industriale noi dezvoltate de către diverse companii, centrele logistice ale marilor retaileri şi ale companiilor de bricolaj etc. În unele cazuri, prin cumularea acestora se creează zone urban-industriale şi logistice extrem de extinse. Este şi cazul platformelor industriale situate în vestul Bucureştiului, ce ocupă mai mult de 1000 ha în municipiul Bucureşti, Chiajna, Dragomireşti Vale, Domneşti şi Ciorogârla (cea mai mare suprafaţă industrială contiguă din ţară) sau Bragadiru-Clinceni, dar şi cele din Otopeni, Mogoşoaia, Tunari, Voluntari, Chitila. Astfel de platforme asimilabile parcurilor industriale se găsesc şi în proximitatea altor mari centre urbane: Piteşti, Timişoara, Craiova, Cluj sau Iaşi. Am putea adăuga aici şi zonele libere, precum cea a portului Galaţi.

Clusterele industriale

Există o tendinţă de concentrare a parcurilor industriale în interiorul aglomeraţiilor urbane sau în proximitatea lor. E foarte posibil ca localizarea lor să fie un reflex al unei bune guvernanţe la nivelul local sau judeţean, în cazul în care autorităţile au înţeles să vină în întâmpinarea investitorilor. De asemenea, e posibil ca localizarea parcurilor industriale să fie determinătă şi de necesităţile de dezvoltare calate pe evoluţii spontane sau planificate la nivel local sau supra-local. În acest din urmă caz, asistăm la delocalizările de mai mică anvergură ale unor producători industriali din plan local, în special din centrul urban ce a generat aglomeraţia, sub presiunea metamorfozelor urbanistice recente, ce au schimbat modelul rentei funciare. Cu alte cuvinte, terenul pe care a funcţionat iniţial activitatea productivă a devenit mult prea scump pentru a mai susţine activităţi ce au o rentă funciară mai modestă – cazul Electra, de exemplu. După delocalizare, vechiul sit va căpăta o altă destinaţie funcţională – clădiri de birouri, rezidenţial colectiv, diverse servicii etc. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi