Despre teza doctorală

„A trecut“, mi-a comunicat, cumva nesigur, amicul universitar, „iar acum se pregăteşte să trimită teza referenţilor din ţară, întrucît susţinerea publică bate la uşă: va fi musai pe 30 septembrie (trebuie să încheie în acest an academic; dacă intră în următorul, adică în octombrie, pierde tot, va fi exmatriculată definitiv, fără drept de reînmatriculare, nici măcar cu taxă). Ştiu că este cam în pripă, dar tu faci faţă, bătrîne, la lecturi aşa-zicînd urgente. Te-aş ruga să nu mă laşi, mai ales că predai şi Dickens! Înainte de toate însă, crede-mă, nu mai pot s-o suport pe această doamnă, te implor salvează-mă!“ Distinsesem atîta dramatism în ultima frază a anglistului, încît am rostit imediat da – un da mîţîit şi exsanguinat, dar, orice s-a zice totuşi, un da.

În consecinţă, pe la sfîrşitul lunii august, doctoranda m-a sunat şi m-a pus în „temă“: „Domn’ profesor, trebuie să vă trimit teza pentru referat, însă am o mică problemă. Mai finisez unele chestiuni, nu pot să v-o dau în această formă.“ „Adică“, am întrebat sincer mirat, „aţi prezentat-o în comisia de îndrumare neterminată?“ „Ei, nu, cum puteţi crede asta?“ se apără madama destul de ofuscată. „Mai lucrez la finisaje, şlefuiesc cum ar veni. Teza este gata şi sînt foarte mîndră de ea, dar am pretenţii de perfecţionistă, nutresc convingerea că aparţin lumii celor care mîngîie verbul, cuvîntul scris, în monumentalitatea lui sacră-originară, pînă îi dau străluciri diamantine.“ Cu pielea de găină în faţa stilisticii sensibilicoase a discursului doamnei, am acceptat o amînare, dar am avertizat că îmi trebuie timp pentru lectură şi redactarea comentariilor. Am convenit amîndoi că, în maximum două săptămîni, voi avea tomul pe masă. Îl sun însă pe îndrumător şi, după ce m-am asi­gurat că toţi ceilalţi membri din ţară ai comisiei vor fi prezenţi la susţinerea pu­blică, am cerut dispensa prevăzută de re­gulament (posibilă doar pentru un singur membru extern!) de a nu face deplasarea şi de a trimite numai referatul propriu-zis.

Marinică a acceptat dezolat, dar ce-ar fi putut să facă?… Am răsuflat uşurat aşadar, la sfîrşitul convorbirii noastre. Am depăşit iute micile mustrări de conştiinţă. „Şlefuirea şi mîngîierea verbului“, „monumentalitatea cuvîntului“, „strălucirea diamantină“ & „sacralitatea originară“ reprezintă puţin cam mult chiar şi pentru timpanele mele îndelung încercate în bătălii academice. Săptămînile buclucaşe au trecut şi mă pomenesc cu un nou telefon de la doctorandă: „Stimate domnule profesor, în numele solidarităţii intelectuale, care a permis spiritului să triumfe asupra materiei atîtea secole, de-a lungul aprigei istorii a umanităţii, vă rog să aveţi înţelegere de aristocrat şi să mă mai lăsaţi o săptămînă să şlefuiesc la cuvînt!“ „Doamnă“, am replicat tulburat de-a binelea, „cu şlefuirea asta, intrăm în criză de timp, gîndiţi-vă şi la mine un pic! Trebuie să citesc o lucrare, bănuiesc, masivă, iar apoi să fac o evaluare critică. Nici nu vă spun ce alte treburi mai am în această perioadă!“ „Domnule profesor, dumnea­voastră veniţi din congregaţia minţilor înalte, superioare, ce nu se împiedică de amănuntele spaţiului teluric, plin de impurităţi. Veţi reuşi să-l redactaţi: vibrează această credinţă transcendentă în foru-mi interior! Gîndul dumneavoastră sublim pluteşte înaripat peste univers …“

„O zi!“ am urlat în telefon. „Atît vă mai dau!“ „O zi valorează uneori cît un întreg eon!“ conchise interlocutoarea. „V-o trimit negreşit!“ Ziua a trecut, la fel şi celelalte rămase pînă la susţinere. L-am sunat eu, exasperat, pe Marinică. Nimic! „Abonatul nu poate fi contactat.“ Dela­brat, o apelez pe doctorandă. Mi-a răspuns mîrîit. O întreb ce se întîmplă cu doctora­tul ei. „Păi, ce să se întîmple?“ zice iritată. „Îndrumătoru’ o face pe nebunu’. S-a in­ternat cică la băieţii veseli, iar ăilalţi mem­bri şi-au băgat picioarele în tot. Ce dacă n-am trimis textul, ce dacă n-am lucrarea scrisă încă? Am vorbit elegant, filozofic, şlefuit chiar, cu voi, băi, universitarilor! Cît era să scrieţi nişte referate despre Dickens fără să vă cramponaţi atît de teză! Teza, teza, teza! Mai ales matale, cum spu­neţi pe la Ieşi, pe-acolo, m-ai dezamă­git cumplit, că te dai şi mare cunoscător de literatură victoriană, în puii mei!“

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi