Dialoguri despre muzică

Dacă ar fi să dau un singur exemplu din publicistica românească, m-aş opri la seria „Muzicienii noştri se destăinuie”, varianta îmbogăţită în plan editorial a ciclului de emisiuni radiofonice cu acelaşi titlu realizat de Despina Petecel Teodoru. Alt palier fundamental pentru înţelegerea fenomenului artei sonore este conversaţia în jurul ideilor despre originea, preocupările, pasiunile, contradicţiile, obsesiile, eşecurile, succesele unui creator de partitură sau ale unui creator de versiuni interpretative. Poate cel mai semnificativ în acest sens, apărut de câţiva ani, este volumul Pur şi simplu despre muzică, adăpostind între coperţi dialogul dintre doi japonezi: romancierul Haruki Murakami şi dirijorul Seiji Ozawa. Am recenzat textul la vremea apariţiei în traducere românească¹, am dorit să ştiu ce impresie lasă paginile recitite acum, după câţiva ani.

Întâi de toate se impun confirmările. Ştim puţine despre cultura japoneză, în pofida circulaţiei nestânjenite, rapide, a informaţiilor. Ştim puţine fiindcă civilizaţia niponă diferă esenţial de a europenilor, mai ales de civilizaţia românilor, fiindcă un anumit conservatorism ne îndeamnă, pe plaiurile mioritice, să ne interesăm în special despre ce se întâmplă în vestul Europei, în America de Nord, în cazul de faţă din cauza reticenţei lui Seiji Ozawa faţă de jurnalişti. Abia ajuns la o vârstă înaintată el a recunoscut: „până acum nu am discutat niciodată despre muzică atât de aplicat şi cu atâta rigoare” (pag. 18). Mărturisirea nu este doar un compliment pentru scriitorul Haruki Murakami, ci expunerea unei realităţi incredibile: chiar să nu fi întâlnit venerabilul dirijor toată viaţa un interlocutor demn de valoarea sa? Dacă ţinem seama de superficialitatea segmentului considerabil al mediei, interesată aproape exclusiv de aspectele frivole din viaţa unei personalităţi de anvergură, pe de altă parte ştiind că în metropolele culturale cronicarii, criticii muzicali au putere aproape discreţionară, fiind capabili să zgâlţâie sau chiar să demoleze cariere (a fost cazul publicistului american Harold C. Schonberg, inamicul neîndurător al celebrului Leonard Bernstein), opinia lui Ozawa nu pare chiar de necrezut. Mai este de luat în consideraţie predispoziţia generală a scriitorilor de a-şi pune probleme de cultură, de istorie, de mentalităţi în privinţa muzicii. Un argument românesc poate fi cazul prozatorului Mircea Horia Simionescu, autorul unor minunate pagini despre universul Eutherpei.

Ca asistent al dirijorilor Leonard Benstein şi Herbert von Karajan, Seiji Ozawa este credibil nu numai în privinţa celor două stiluri antagoniste de lucru cu orchestra, de interpretare, ci, în plus devoalează caracteristici ale culturii americane şi germane. Citindu-i pe Ozawa şi pe Murakami putem înţelege obsesia superioară a lui Bernstein pentru muzica lui Gustav Mahler, pe care a implementat-o începând din 1959 în cultura americană, apoi a contribuit la renaşterea interesului europenilor pentru creaţia sa prin concertele susţinute mai ales cu orchestra filarmonicii din Viena, prin discuri, prin miniconferinţele video. Tot aici se află explicaţia semieşecului suferit de Karajan cu simfoniile aceluiaşi Mahler: nu doar organizarea strictă, tipică spiritului german, ci personalitatea puternică, deseori intransigentă, radical orgolioasă l-a determinat să umple creuzetul muzicii lui Mahler cu propriul ego muzical, fără a se putea deschide plenar spiritului liber al muzicii compozitorului austriac, fără a rezona cu hiatusurile de rigoare din construcţia masivelor partituri simfonice ale acestuia. Până şi detaliile scoase la lumină de Ozawa despre Bernstein şi Karajan le explică viziunile interpretative: mai contează astăzi pentru noi că americanul acorda libertate maximă orchestrei, că vorbea cu instrumentiştii la repetiţii, că le cerea părerea mai mult decât ar fi trebuit, enervându-i? Cu siguranţă, nu, pentru că multiplele sale versiuni ale simfoniilor de Mahler (două pe discuri audio şi una pe dvd, performanţă extrem de rară în viaţa unui singur dirijor) impresionează şi acum prin sublinierea melodicităţii tipic romantice, prin rafinamentul „montării” contrastelor, prin strălucirea solară a sonorităţilor instrumentelor de alamă (ce evită masivitatea teutonă din versiunile lui Karajan), prin luminarea sensului filosofic al muzicii, printr-o anumită notă de spectaculozitate a execuţiei orchestrale, neagreată de Karajan, dar prezentă în scriitura lui Mahler, spectaculozitate controlată, potrivită spiritului lumii noastre.

Multe sunt de învăţat din conversaţiile lui Haruki Murakami cu Seiji Ozawa: despre diferenţele culturale dintre continente, falii de netrecut în cultura americană de la mijlocul secolului XX, când Schonberg, detractorul lui Bernstein, a nutrit o adevărată pasiune pentru dirijorul Ozawa scriind cronici entuziaste în marile cotidiane; adevărate falii în patria lui Verdi, Italia, în templul operei veriste, La Scala, unde Ozawa a fost huduit de publicul obişnuit cu tipul clasic de interpretare (aici aflăm, ca o mică şi nevinovată „răzbunare” că şi orchestra Scalei huiduie publicul dacă acesta întrece măsura…); despre muzicienii japonezi, instrumentişti şi interpreţi de mare clasă incapabili să înţeleagă pe de-a întregul muzica de cameră europeană clasică şi romantică; despre pasiunea lui Ozawa pentru jazz, al cărui element constitutiv, improvizaţia, l-a introdus până şi în celebra „Rhapsody in blue”, gândită de George Gershwin în partitură fără nici o libertată acordată spontaneităţii pianistului solist.

Contradicţii – contraste – adaptabilitate – creaţie: acestea sunt principalele idei rămase după lectura ultimei pagini din volumul Pur şi simplu despre muzică. S-ar putea să găsiţi pe net imaginea scriitorului Haruki Murakami în ambianţa discotecii sale impresionante ca număr şi calitate a înregistrărilor. Mai mult decât imaginea oricum lăudabilă, rămân identităţile viziunilor despre viaţă şi profesie ale lui Murakami şi Ozawa, ordinea, disciplina de fier, puterea de muncă având ca revers al medaliei topirea efortului, a sentimentului datoriei faţă de profesia fiecăruia în plăcere înaltă, pură, a scrisului şi a actului muzical creator.

¹ Polirom, 2018. Revista Cronica Veche, nr. 1 (96), ianuarie 2019, pag. 19

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor