Dreptul de vot: secvenţe din istoria alegerilor

În Grecia antică, pentru alegerea conducătorilor se folosea metoda tragerii la sorţi. Votul nu era folosit pentru deliberare în chestiunile ce priveau cetatea deoarece democraţia antică era una directă. Abia în ultimele două secole, votul în forma censitară a fost utilizat pentru alegerea unor reprezentanţi mandataţi să rezolve probleme care ţin de interesul colectiv.

La început, participarea la vot a fost restricţionată de anumite criterii, cum ar fi apartenenţa de gen, averea, educaţia, clasa socială, rasa. Sufragiul censitar a fost introdus în timpul Revoluţiei Franceze de la 1789, votul fiind considerat mai degrabă exerciţiul unei atribuţii publice decât un drept. Cetăţenii care plăteau impozit pe proprietate aveau drept de vot. Prima ţară care instituie alegerile pe baza votului universal deschis doar bărbaţilor a fost Franţa, în anul 1848, votul censitar fiind abolit în acelaşi an.

Alegerile pe baza votului acordat în primă fază bărbaţilor au inspirat şi mişcările de emancipare naţională din Ţările Române. După Proclamaţia de la Islaz, la Bucureşti, s-a constituit o adunare cu 250 de deputaţi, câte unul pentru fiecare 10.000 de locuitori, care reprezentau o populaţie de cca. 2,5 milioane de locuitori, cât avea Ţara Româneacă la 1848. Alegerile pentru cei 250 de deputaţi au fost declanşate, dar scrutinul nu s-a mai desfăşurat din motive organizatorice.

Începând cu anul 1859, statul român modern va avea un parlament unicameral, membrii acestuia fiind aleşi de către domnitorul Al.I. Cuza. În urma plebiscitului din 1864, parlamentul va deveni bicameral, compus din „două adunări”: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Primele alegeri au fost organizate după abdicarea lui Cuza, în anul 1866, pe baza unui sistem de vot censitar, direct proporţional cu averea. Atmosfera alegerilor din acea perioadă o regăsim satirizată în comedia de moravuri „O scrisoare pierdută” a lui I.L. Caragiale, scrisă în 1884: „- Eu alegător… eu apropitar, eu pentru cine votez?”. În esenţă, confuzia alegătorilor şi combinaţiile politicienilor vremii, în beneficiul intereselor personale şi de grup, le regăsim şi la alegerile din România după 1989.

În România, votul universal masculin a fost introdus în anul 1919. Pe 2 octombrie 1919, regele Ferdinand a semnat un decret de convocare a alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor şi a Senatului, la care aveau să participe toţi locuitorii Vechiului Regat al României, din Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Alegerile parlamentare desfăşurate în prima decadă a lunii noiembrie 1919 reprezintă o legitimare politică a Unirii de la 1918, având statutul de alegeri fondatoare ale statului unitar român.

Femeile primesc pentru prima dată drept de vot în statul american Wyoming (1869), urmat de Utah (1870), exceptând femeile afro-americane. În anul 1920, dreptul de vot pentru femeile albe a fost extins pe tot teritoriul SUA. Primul stat care a acordat pe tot teritorul său drept de vot femeilor a fost Noua Zeelandă, în anul 1893. Revenind la Franţa, femeile capătă dreptul de a participa la alegeri abia în anul 1944. Ţări precum Islanda (1915) şi Luxenburg (1919) au instituit de la bun început sistemul de vot universal, inclusiv pentru femei. Olanda, o ţară emancipată în materia drepturilor civile, a introdus votul universal pentru bărbaţi în 1917, iar după doi ani şi pentru femei. Marea Britanie a acordat dreptul de vot femeilor în două etape: în 1918 doar femeilor măritate, iar zece ani mai târziu şi femeilor celibatare. Unele ţări europene au adoptat mult mai târziu sistemul de alegeri bazat pe vot universal deschis şi femeilor: Portugalia în 1974, Elveţia în 1976. În România, dreptul universal de vot pentru femei a fost introdus în Constituţia din 1938, promulgată de regele Carol al II-lea, dar nu a fost exercitat efectiv până în anul 1944.

După prăbuşirea comunismului în decembrie 1989, primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale s-au desfăşurat pe 20 mai 1990, înregistrându-se o participare masivă la vot: 86,19% din totalul alegătorilor înscrişi pe listele electorale (14.825.764 votanţi din totalul de 17.200.722 înscrişi pe liste). La acest scrutin a fost înregistrat un număr record de voturi anulate: 1.117.858 de voturi anulate pentru Camera Deputaţilor, 869.584 de voturi anulate pentru Senat şi 447.923 de voturi anulate pentru alegerea preşedintelui ţării. Din cele 71 de formaţiuni politice înscrise la alegerile din mai 1990, 27 de formaţiuni acced în Parlamentul României. Pentru alegerea preşedintelui ţării a fost nevoie doar de un singur tur de scrutin. Candidatul Ion Iliescu a obţinut încă din primul tur 85,07% din voturile valabil exprimate.

Alegerile parlamentare din 1990 configurează un sistem multipartid cu partid dominant, sistem descris de politologul Giovanni Sartori în lucrarea sa despre Partidele politice. Să ne reamintim că Frontul Salvării Naţionale (FSN) a câştigat 66% din voturi şi a obţinut 70% din totalul mandatelor parlamentare. Momentul electoral de la 20 mai 1990 va rămâne în istoria politică a României sub numele de „duminca orbului” pentru participarea masivă la vot, pentru recordul de voturi anulate, dar şi pentru rezultatele covârşitoare obţinute de Ion Iliescu şi FSN. Tentaţia partidului dominant/ prezidenţial, în scopul asigurării unei pretinse stabilităţi politice, a unei majorităţi parlamentare solide, va rămâne o constantă a politicii româneşti. De când e lumea cei care câştigă puterea vor şi mai multă putere.

La alegerile din 1996 a avut loc prima alternanţă democratică la putere, iar în 2000 s-a consumat şi „testul dublei alternanţe la putere”, formulat de politologul S.P. Huntington. De la duminica orbului, românii au participat la 7 runde de alegeri locale (1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016), la 8 runde de alegeri parlamentare (1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016), la 8 runde de alegeri prezidenţiale (1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2009, 2014, 2019), 4 runde de alegeri europarlamentare (2007, 2009, 2014, 2019), la două referendumuri constituţionale (1991, 2003), două referendumuri pentru demiterea preşedintelui României (2007, 2012), un referendum pentru introducerea votului uninominal pentru alegerea membrilor Parlamentului (2007), un referendum pentru trecerea la parlamentul unicameral şi reducerea numărului de parlamentari (2009), un referendum pentru modificarea Constituţiei României cunoscut ca „referendumul pentru familie” (2018) și un referendumul pe justiţie (2019).

În cei 30 de ani de democraţie postcomunistă, am contabilizat 35 de procese electorale organizate la nivel naţional la care mai putem adăuga şi referendumurile locale pentru deliberarea în probleme privind delimitarea administrativ-teritorială sau în alte chestiuni de interes comunitar. În ce măsură aceste alegeri au consolidat democraţia românească şi au adus bunăstare poate constitui o temă de reflecţie în perspectiva alegerilor locale şi parlamentare din anul pandemic 2020.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi