Durerea din urmă (I)

Inginerul coboară indispus în autogara urâtă, o clădire gri-ciment pătrăţoasă, şi porneşte pe jos spre hotel. Ştie unde e, mai fusese de atâtea ori în deplasările lui pe şantiere sau la Centrală. Plouă, o ploaie gri, de mortar. Ziua plumburie de noiembrie şi aspectul de oraş de provincie, de „locul unde nu se întâmplă nimic”, îi accentuează şi mai mult indispoziţia, o decepţie neputincioasă. Se certase în autobuz cu unul pe tema imigraţiei ilegale, îl enervase la culme inconştienţa aceluia, cum i se părea lui, în privinţa subiectului. Colac peste pupăză, neatent, din cauza nervilor, se lovise la coborâre de mânerul scării şi avea acum o umflătură în frunte. Nu durea cine ştie ce, dar era sâcâitoare. Îşi reproşa: de ce nu venise cu renault-ul său învechit, dar sigur, şi luase autobuzul? Gândise să-i fie mai comod şi… uite ce nervi îşi făcuse!

În această stare, inginerul străbate străzile reci şi strâmte ale marginii oraşului, iar ochii lui selectează imagini cenuşii, deprimante, fără pixeli suficienţi. Străzi de noiembrie sub ploaia ţârâită, o ploaie îmbâcsită, cu stropi de ciment şi miros de leşie, cu zoaiele verii cârâind surd în burlane, scuipate învolburat în şanţuri crăpate; o ploaie de rufe îmbolite şi putrezite, trântite pe garduri ţigăneşti; o ploaie îmbufnată, cum, uite, e vânzătoarea de cartofi din colţ, care manevrează nişte barabule mari, pline de pământ lipicios; o ploaie de machitori mahmuri, bezmetici, izbindu-l din mers peste umeri, beţivi scotocind bancnote boţite în căptuşeala hainei, dar acestea nu sunt niciodată îndeajuns.

Şi mintea lui se cufundă în astfel de imagini – o ploaie ca o decepţie de divorţată ieşită de la tribunal, cu rimelul „dus” după atâta plâns; o ploaie cu miros de latrine înfundate, de câini vagabonzi cu coada-ntre picioare, javre cu ochi rătăciţi şi urduroşi, pitite pe după conducte jupuite…

Dar aceste imagini, cele mai multe exagerate mizantropic, nu-l întremează, nu-i stârnesc nici măcar un zâmbet de cinic, ci îl afundă şi mai mult într-o dezamăgire peltică, de nimic mângâiată; dar e o dezamăgire persistentă, ca durerea lui din frunte. Umflătura parcă crescuse şi îl doare acum parcă mai tare.

La hotel lucrurile sunt ca înainte: aceeaşi curăţenie aseptică, aceeaşi albeaţă a camerei văduvită de dulceaţa unui cămin. Poate doar că acum e mai multă delăsare. Pe ici-pe colo se iţeşte coşcoveala pereţilor – o, discreta, demna, aproape nobila coşcoveală – la masă lipsesc şerveţelele, iar fata care serveşte pare cam şleampătă. Unde e nea Mitică? întreabă. A ieşit la pensie, i se răspunde. Mda, îmbătrânim!

Mănâncă şi cugetă la durere. La durerea lui, la durere în genere. Da, n-o simţi la început aproape deloc, dar ea vine, te încalecă încetul cu încetul. Ca la rodeo. Eşti un mânzoc sălbatic, inconştient de fericit, şi haşti! îţi sare ticăloasa în spate. Tu eşti tânăr, fericit, inconştient deci, te simţi iubit, dar durerea lucrează, borhoteşte încetul cu încetul, pe tăcute, iar tu habar n-ai că există. Însă pixelii ei se adună până ce rezoluţia durerii devine clară. Tu crezi că fericirea e perpetuă… Ca-n copilărie, când se trezea duminica dimineaţa în dangătul clopotelor bisericii din apropiere. Razele soarelui se jucau pe patul lui, umbrele crengilor de vişin săltau tremurătoare pe pereţi… Şi viaţa i se părea îmbelşugată, încântătoare. Doar sărea fereastra şi, gata, era în grădină, între pruni şi vişini, nu-i mai sta gura cărăbănind prune, cireşe, zarzăre. Găsea „cucoşi”, acei monştrii acri ai prunelor, dar nu le dădea importanţă – îi arunca cât colo! Însă acolo era diformitatea, urâţenia, durerea. Pe atunci nu-i păsa.

Iar după aceea… Ce a mai fost după aceea în viaţă? Căsătoria, copiii, munca pe şantiere… La drept vorbind, mai nimic. Durerea, da, durerea a fost, l-a ajuns puternic din urmă, gâfâind în spatele lui, timorându-l, ca o campioană care nu pierde cursa niciodată şi căreia îi auzi tot timpul răsuflarea în spate.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist