Gog şi Magog

*

În praful roşu al imensului deşert australian, situat în centrul continentului, scriu agenţiile de presă, deşert străbătut de tunete şi fulgere ce se stârnesc din senin, pot fi văzute un număr de circa 100 de avioane tip Boeing (numărul lor e ceva mai mare) stând într-o parcare deja acoperită pe jumătate de nisip. Alte sute de avioane sunt aşezate imitând diverse compoziţii astrale în deşertul Mojave din California. Azi, în aceste avioane, şi-au făcut cuib viespile, păianjenii, tot felul de şopârle şi de şerpi.

Chiar şi în deşert, natura se află permanent în expansiune, şi nu ţine cont de nimic atunci când invadează un aparat de zbor Boeing, o mandibulă sau un craniu, sau o simplă roată de automobil rostogolită în junglă sau în deşert.

Extrapolând imaginea, putem să ne închipuim cum vor arăta într-un viitor apropiat bazele militare abandonate de pe Terra, pustiită de tot felul de pandemii şi de război, în comparaţie cu staţiile de cercetare NASA de planeta Marte sau de pe lună.

*                                                

În sfârşit omul, după atâtea secole şi milenii întregi de incertitudini şi de frământări lăuntrice, prin intermediul tehnicii de înaltă performanţă creată de el însuşi, îl va putea vedea pe Dumnezeu în toată slava sa. Dar oare acesta va fi chiar Dumnezeul lui?

Mulţi mi-au spus că faptul ăsta-i imposibil. Că niciodată omenirea nu va putea crea instrumentele necesare pentru a-L putea capta pe Dumnezeu.

Eu cred că nu trebuie să dăm dovadă de prea mult scepticism în această chestiune. Ispita de-a-L vedea de Dumnezeu e mare, iar omul nu se va lăsa, până nu-L va capta pe bunul Dumnezeu, pe Dumnezeu cel atotputernic, omniprezent şi omniscient, ţinându-L captiv într-unul din aparatele sale sofisticate, ce vor putea capta trecutul şi viitorul. Nu mai e mult până atunci.

Deja au fost create, desigur într-o stare oarecum incipientă, maşinării care au posibilitatea de-a capta evenimentele ce s-au derulat într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat în lume. Şi când spun asta, mă gândesc la cronovizorul inventat, în septembrie 1952, de călugărul benedictin Pellegrino Ernetti. Descris ca o „maşinărie” capabilă să capteze imagini din trecutul apropiat sau îndepărtat sub forma unor holograme, cronovizorul ar fi fost folosit de Sfântul Scaun, pentru a aduce la suprafaţă anumite imagini şi mărturii referitoare la viaţa Mântuitorului. Iniţial, ca probă, a fost studiată epoca războaielor purtate de Bonaparte, apoi viaţa lui Mussolini, pentru ca în cele din urmă să se descopere adevărul despre viaţa lui Iisus. Analizând o serie de holograme venite din trecut ce nu corespundeau întru totul versiunilor oficiale, înalţii prelaţi au dat ordin ca aparatul să fie demontat, iar componentele sale ascunse în diferite locuri secrete, greu accesibile, pentru a nu mai putea fi refăcut de nici o minte omenească. În anul 1993, Ernetti ar fi mărturisit unui trimis al Vaticanului că „aparatul său poate intra în trecutul oricui”. „Cu el, orice secret e spulberat”, ar fi spus acesta, cerând ca „maşina să fie dezasamblată”. Pe 8 aprilie 1994, Padre Ernetti a murit la Veneţia, nu înainte de a beneficia, pe patul de moarte, de o ultimă vizită din partea Vaticanului.

În acest sens, unii futurologi, plecând de la proliferarea fără precedent a noii tehnologii şi roboticii, au emis ipoteza că în curând orice fel de activitate umană va putea fi îndeplinită de roboţi, omul ca entitate urmând să fie eliminat din procesul productiv, pentru a deveni pur contemplativ, ba mai mult decât atât, unii dintre ei au ajuns la concluzia că inteligenţa artificială va ajunge într-un stadiu când îşi va crea propria sa religie şi propriul său Dumnezeu.

*

Ignorant la culme, cum îl caracterizează autorul, Gog, personajul lui Giovanni Papini, din romanul cu acelaşi titlu, apărut în 1931, este un saltimbanc bântuit tot felul de ifose şi nelinişti ancestrale, pentru care banul e doar un simplu instrument pentru satisfacerea capriciilor sale din ce în ce mai aberante.

Gog posedă o bogăţie imensă, o bogăţie de care poate dispune după pofta inimii. Ajuns la mijlocul vârstei, el îşi permite luxul de a-şi satisface toate capriciile şi utopiile, inclusiv capriciul de a-şi cumpără o republică.

„Ocazia era bună şi afacerea s-a încheiat în câteva zile.” Tezaurul republicii era gol. Preşedintele şi guvernul său, compus din oameni de încredere, erau îngrijoraţi din pricina tulburărilor ce puteau să apară în ţară. S-au gândit să pună noi taxe şi impozite, acestea erau deja prea mari. Tranzacţia a durat patru zile. „Virasem un număr oarecare de milioane de dolari republicii şi, în plus, fixai Preşedintelui, tuturor miniştrilor şi secretarilor lor o leafă dublă faţă de cea pe care o primeau de la stat.” Drept recompensă, magnatul primeşte ca amanet, „fără ca poporul să ştie, vămile şi monopolurile”. În afară de aceasta, preşedintele şi membri guvernului îi oferă, printr-un act secret, „controlul vieţii întregii republici”.

După această neobişnuită tranzacţie, în care ţara încape pe mâna unui străin, viaţa decurge, în aparenţă, în mod obişnuit. Preşedintele îşi exercită, în aparenţă, atribuţiile. Camerele funcţionează şi ele ca şi înainte de tranzacţie, Iar cetăţenii îşi duc traiul lor obişnuit având impresia că ţara lor este „autonomă şi independentă şi că de voinţa lor depinde mersul lucrurilor”. Nimeni nu-şi închipuie că viaţa şi averea lor depind acum de voinţa şi bunul plac al unui străin.

„Mâine pot să ordon – gândeşte Gog – să închid parlamentul, o reformă a constituţiei, dublarea taxelor vamale, alungarea imigranţilor. Aş putea, dacă mi-ar face plăcere, să dau pe faţă tratatele secrete ale camarilei de la putere şi să fac să cadă guvernul, de la preşedinte până la ultimul secretar.”

Ba mai mult decât atât, îşi spune el, „nu mi-ar fi imposibil să împing ţara pe care o am în mâini să declare război uneia din republicile vecine”.

Văzând uşurinţa cu care a reuşit să devină stăpânul unei republici, şi văzând şi faptul că toţi cei implicaţi au tot interesul să păstreze secretul acestei tranzacţii, miliardarul Gog se gândeşte la faptul că şi „alte naţiuni mult mai întinse şi mult mai puternice” au ajuns prin tranzacţii oculte pe mâinile unor trusturi financiare străine. „Am bănuieli sigure, afirmă Gog, că alte ţări sunt în mod inevitabil guvernate de mici comitate de regi invizibili, cunoscuţi numai de oamenii lor de încredere, care continuă să joace rolul de şefi de stat legitimi.”

Scrisă în primele decenii ale secolului XX, satira lui Papini pare mai actuală ca oricând, acum, în perioada pandemiei.

*

„Dragostea pentru omenire este chiar cu totul de neimaginat, de neînţeles, este imposibilă, dacă nu este însoţită de credinţa în sufletul omenesc”, spunea Dostoievski. Raportând cuvintele sale la epoca noastră, în care se depun eforturi mult mai perfide, dar şi mai eficiente decât în perioada comunistă pentru anihilarea oricărei urme de credinţă şi de simţire din sufletul omului, ele sună azi mult mai straniu şi mai ameninţător decât sunau în epoca în care a trăit autorul Demonilor, e epocă plină şi ea de contradicţii, în care credinţa era pusă la grea încercare. Şi Dostoievski, continuă: „Iar cei care, după ce i-au răpit omului credinţa în nemurirea sa, vor s-o înlocuiască, drept scop suprem al vieţii, cu dragostea faţă de omenire aceştia, zic eu, atentează la propria lor persoană, căci, în locul dragostei de omenire, sădesc în inima celui ce şi-a pierdut credinţa doar germenele urii pentru omenire”.

După cum observaţi, Dostoievski se repetă folosind de două ori sintagma „dragoste faţă de omenire” în aceeaşi frază, deşi ar fi putut să apeleze la o expresie care are aproape acelaşi sens: dragoste faţă de semeni. Oare să fi presimţit marele Dostoievski că peste o sută cincizeci şi ceva de ani de când a scris această frază legată de credinţă, orice aluzie la creştinism şi preceptele ce apar în Noul Testament va deveni caducă?

Se pare însă că Dostoievski nu se teme de judecata viitorului, continuându-şi ideile despeăre credinţă pe un ton şi mai avântat: „Fraţilor, să nu vă temeţi de păcatul oamenilor, iubiţi-l pe om şi în păcatul lui, pentru că această iubire se aseamănă cu iubirea lui Dumnezeu şi este o formă de iubire superioară acelor care trăiesc pe pământ. Iubiţi toată creaţia lui Dumnezeu […] Şi abia atunci veţi ajunge să iubiţi toată lumea, ca pe un tot unitar, cu o dragoste universală.”

Lumea de azi tinde, desigur, şi ea spre o dragoste universală. Numai că ea nu are nevoie de Dumnezeu. Pentru ea, Dumnezeu a devenit un fel de lest, pe care noua omenire, în expansiunea ei îl tot aruncă peste bord. De aici, poate, şi degringolada.

Şi Dostoievski mai emite o frază care ne pune şi mai mult pe gânduri: „Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă fată de tine însuţi”.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video