In memoriam Viorica Toporaş

Dar oraşul ei de suflet a fost mereu Iaşul. Aici, în Cetatea de Scaun şi în universul elitei intelectuale creatoare de artă şi istorie, pictoriţa s-a reinventat în permanenţă, inspirată de geniul locului, reuşind să-şi deschidă inima, să găsească forma şi culoarea potrivită şi să rămână egală cu sine. Putem spune că întreaga ei creaţie artistică, începând de la prima expoziţie personală de la începutul anilor 70 şi până la cea mai recentă, din vremea pandemiei, are la bază un leit motiv de lumină şi sensibilitate, reluat obsesiv în tonuri şi forme reînnoite neostentativ, asemenea lui Maurice Ravel în celebrul său Bolero. Nu a căutat inovaţia cu orice preţ, nu a fost tentată de experimentalism, întrucât nu şi-a propus să reinventeze limbajul artistic, ci să exprime, liberă de orice presiuni exterioare, felul ei adânc uman de a fi, de a concepe frumosul, de a iubi şi a oferi bucurie semenilor. În frumuseţea acestui filon uman identificăm şi sursele tematice ale picturii sale.

Personalitatea artistică a Vioricăi Toporaş stă sub semnul patosului euristic. Tematica generoasă, de o diversitate frapantă, aproape unică în peisajul ieşean, dezvăluie fiinţa ei romantică, niciodată dezminţită. Pictoriţa nu a avut teme preferate şi nu a stârnit în şlefuirea obsesivă a detaliilor. A preferat să dea curs liber spiritului ei iscoditor şi firii romantice. Pentru istoricul de artă, mai mult chiar decât pentru criticul de artă, impresia pregnantă pe care o degaja opera pictoriţei este aceea că nimic din ceea ce e uman nu i-a fost străin. Dar idealul clasicismului greco-latin, născut din ideea de măsură, armonie şi umanism, nu intra în contradicţie cu opera şi cu personalitatea sa proteică şi cu neliniştile sufleteşti. Faimoasa ceartă dintre clasici şi romantici îi este străină artistei, ce nu a fost niciodată atrasă de teoritizări ori ideologii artistice la modă şi efemere.

Pictoriţa nu a preferat nicio temă ori subiect, ci a căutat mereu înţelesuri noi, inspirată de duhul heraclitic al mişcării perpetue, al curgerii ireversibile  a timpului. În consecinţă, a pictat cu egală pasiune şi dragoste, o galerie nesfârşită de chipuri umane, peisaje, zidiri, naturi statice etc. Nu ştii unde s-a simţit mai confortabil pictoriţa, întrucât a reuşit să-şi mărturisească dragostea egală pentru toţi copiii ei de suflet – personajele tablourilor sale. Proteică şi polivalentă, solară şi exuberantă, laconică şi barocă, pictura Vioricăi Toporaş este făcută să placă şi să încânte privirea. Studiile ei libere de pictură s-au potrivit exact cu structura personalităţii. De aceea înclin să cred că studiile academice i-ar fi cenzurat elanul libertar. Iar libertatea lăuntrică răzbate prin toţi porii din pictura sa. Cine i s-ar fi putut opune? Regimul comunist în care  a debutat şi care ar fi putut să o îmbie spre tezismul proletcultist? Libertatea artistului autentic e mai presus de constrângerile istoriei. Supusă canonului ideologic oficial şi pedagogiei artei proletcultiste, actul artistic a devenit steril şi nimetic în cazul multor artişti care au acceptat pactul compromiţător cu regimul. Iar faptul că Viorica Toporaş s-a sustras canonului îndrituieşte concluzia că regimurile autoritare fac victime doar printre oamenii slabi.

Stilistic, pictura Vioricăi Toporaş se încadrează tradiţiei istorice cuprinsă între impresionism şi post-impresionism. Atmosfera tainică, lumina graţios filtrată, ce inundă peisajele autohtone, dar cu deosebire cele mediteraneene, din Italia, Spania ori Portugalia, exprimă cu o infinită graţie şi gingăşie chiar stările ei sufleteşti. De aici sinceritatea irepresibilă pe care o degajă tablourile artistei.

Pictor îndrăgostit de Cetate, de oameni şi de natură, Viorica Toporaş va rămâne ca autoare a uneia dintre cele mai sensibile cronici sentimentale a Iaşului. A iscodit Cetatea cu o curiozitate de istoric, i-a căutat locurile tainice, faţadele solemne ori curţile interioare sărăcăcioase şi s-a pătruns de melancolia profundă a oraşului care şi-a pierdut cadenţa într-un moment anume a istoriei. A iubit acest oraş uşor depăşit de istorie cu o mângâietoare dragoste părintească. Cronica zidirilor ieşene ar merita să fie găzduită într-o colecţie unitară la Muzeul Municipal Regina Maria, ca mărturie a timpului, dar şi a sufletului artistei, aşa cum la Dresda sunt păstrate majoritatea tablourilor lui Canaletto.

În fine, omul este egal operei în cazul Vioricăi Toporaş. Generoasă cu semenii, exuberantă până la capăt, îndrăgostită de viaţă şi de artă, ştiind să dăruiască fără să ceară nimic în schimb, curioasă asemenea unui copil, Viorica Toporaş rămâne în memoria celor care au cunoscut-o ca o fiinţă nobilă şi solară. Sutele de tablouri pe care şi-a pus semnătura încântă azi privirile iubitorilor de artă din ţară şi din multe alte locuri din lume. Mai presus de premii şi distincţii, de ordine şi medalii rămâne opera ei perenă şi amintirea fiinţei ei generoase. Mai avea multe de spus, lucra cu exemplară dăruire la un album ce se voia să fie un fel de opera omnia, era nelipsită de la evenimentele culturale, avea cultul prieteniei, ştia să încurajeze şi să susţină cu discreţie şi nobleţe. A fost un pedagog de vocaţie şi un artist cu har. Sunt convins că aşa o va consacra şi istoria.

Mihai Dorin este istoric şi publicist