Inflaţia – o boală a economiei

Astfel, inflaţia este o „boală” care afectează semnificativ economia, deoarece determină o reducere a investiţiilor, scade eficienţa cu care sunt utilizaţi factorii productivi şi reduce nivelul de trai al populaţiei. Tratamente împotriva acestei boli există, dar este dificil deoarece tratamentul este pe termen mediu şi lung şi nu este uşor de suportat.

Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1976, consideră că inflaţia este o „boală” la fel ca alcoolismul care afectează economia. În ambele cazuri, când începi să bei sau când creşti cantitatea de bani din economie, efectele pozitive (venituri mai mari, accesul mai facil la finanţare etc.) vin primele, iar efectele negative (creşterea preţurilor, rate de dobândă mai ridicate) apar mai târziu. De aceea, în ambele cazuri, există o tentaţie puternică de a exagera – de a bea prea mult sau de a „tipări” prea mulţi bani. Când vine vorba de tratament, este invers. Când încetaţi să beţi sau când nu mai „tipăriţi” bani, efectele nocive apar primele, iar efectele benefice se manifestă mai târziu.

Potrivit lui Milton Friedman, inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar cauzat de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani din economie în comparaţie cu creşterea economică. Creaţia monetară excesivă este determinată de un deficit bugetar ridicat, investiţii publice sau de implementarea unor politici economice sau monetare neadecvate. Astfel, autoritatea monetară prin implementarea unei politici monetare adecvate ar putea exercita un control substanţial asupra ratei inflaţiei, mai ales pe termen lung. Thomas J. Sargent, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2011, susţine că inflaţia este pe termen lung un fenomen fiscal. Acest lucru se întâmplă dacă politica monetară este dominată de politica fiscală sau altfel spus dacă autoritatea monetară nu este în măsură să influenţeze traiectoria deficitului bugetar, ci se limitează doar la gestionarea datoriei generate de deficitul bugetar stabilit de autoritatea fiscală.

Inflaţia a înregistrat o creştere semnificativă atingând niveluri istorice în martie 2022 atât la nivel internaţional (7,5% în zona euro, 8,5% în SUA, 7% în Marea Britanie), cât şi în România (rata anuală a inflaţiei în luna martie 2022, comparativ cu luna martie 2021, este 10,2%). Observăm că Banca Naţională a României a majorat rata dobânzii de politică monetară în ultimele luni ajungând la nivelul de 3% pe an. Aceste decizii vor stimula economisirea prin creşterea ratelor dobânzilor bancare, dar vor afecta şi accesul la finanţare deoarece şi ratele de dobândă la credite vor creşte, fapt care va afecta investiţiile şi creşterea economică.

Astfel, pentru a combate inflaţia, trebuie să existe o colaborare între autorităţile monetare şi fiscale, trebuie voinţă politică, coerenţă şi competenţă. Utilizarea politicii monetare ca panaceu al problemelor structurale şi fiscale ar reprezenta, de asemenea, o abordare greşită deoarece politica monetară nu poate influenţa permanent nivelurile producţiei reale, a şomajului sau alte variabile macroeconomice. Astfel autorităţile trebuie să adopte măsuri care să reducă incertitudinea cu privire la politica fiscală şi monetară şi ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste pe termen mediu. Un nivel ridicat al inflaţiei anticipate va determina o creştere a preţurilor la produse şi servicii furnizate de către firme pentru a încorpora creşterea costurilor factorilor de producţie şi solicitarea de către populaţie a creşterii salariilor şi a pensiilor pentru a diminua efectele negative ale inflaţiei, fapt care poate conduce la o spirală inflaţionistă care va accentua şi mai mult problema creşterii preţurilor.

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi