În anii ce au urmat, schimbările de ordin legislativ au făcut ca instituția să treacă la statutul de Instituție Supremă de Audit, care exercită controlul prin aplicarea diverselor proceduri de audit asupra bugetelor și patrimoniilor publice, latura jurisdicțională fiind abandonată. Așadar, avem din 1992 o lege privitoare la organizarea și funcționarea Curții de Conturi (http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idtâ13173), însă exercițiul bugetar al acestui an a fost supus verificării acesteia cu un decalaj de mai bine de doi ani. Adică atunci când s-a dispus de personalul și logistica necesare. Dar să vedem ce scotea în relief Raportul Curții de Conturi, care se referă la execuţia bugetară pe anul 1992.

Între altele, la o serie întreagă de ordonatori principali de credite, din cauza încălcărilor legii, nu s-a acordat descărcare de gestiune (Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Învăţământului, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Muncii, Ministerul Industriilor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Comerţului, Ministerul Turismului, Ministerul Apărării etc.). Iată și alte repere: • Veniturile cuvenite bugetului de stat şi neîncasate la finele anului s-au constatat a fi mai mari cu 100 mld. lei decât cele raportate de MFP prin contul de execuţie.

Profesorul Ioan Bogdan, preşedintele de atunci al instituției, arată că ”în legătură cu veniturile bugetare, constatările Curţii de Conturi, la valoarea banilor din 1992, au reprezentat venituri suplimentare care n-au fost declarate Parlamentului, însumând 300 mld. lei și care, dacă erau luate în considerare, Parlamentul ar fi trebuit să aprobe bugetul pe anul respectiv fără deficit bugetar…, dimpotrivă, fiind excedent bugetar.” (Dezbateri parlamentare, http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?idsâ506&idmâ2&idlâ1). Bineînțeles, ”de vină” era și blocajul financiar, dar nici unităţile fiscale teritoriale nu au acţionat adecvat în toate cazurile şi nu au aplicat legislația vizând încasarea integrală a veniturilor respective. •Privitor la utilizarea fondurilor bugetare, la un număr de 35 ordonatori principali de credite, precum şi la 994 ordonatori secundari şi terţiari din subordinea acestora, s-au constatat abateri cu caracter financiar, de tipul: schimbarea destinaţiei creditelor bugetare – 10,6 mld. lei, plăţi efectuate, fără a fi urmate de livrări de mărfuri sau prestări de servicii – 5,2 mld. lei etc. • Prin conturile de execuţie privind bugetul de stat şi datoria publică pe 1992, MFP a informat Parlamentul că datoria internă este de 481,6 mld. lei. Însă, ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi, MFP a corectat contul de execuţie a datoriei publice interne pe anul 1992 la suma de 220,6 mld. lei.

Spicuind din intervenția Profesorului Ioan Bogdan, primul Președinte al Curții de Conturi a României după reînființare (februarie 1993 – martie 1999), ocazionată de dezbaterea proiectului de Lege privind Contul general anual de execuţie a bugetului de stat pe anul 1992 în Şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 6 iunie 1996, mai reținem că: • ”Avansurile care s-au dat între firme, au constituit un fenomen în explozie pe banii contribuabililor; o serie de firme de stat au creditat, că practic asta au făcut, au creditat fără dobândă, perioade îndelungate, uneori ani de zile, firme private (…). De exemplu: (i) un spital care …nu are medicamente, dar dă unei firme private 40.000 de dolari ca să-i aducă echipamente de calcul. Dă aceşti bani în anul 1992 şi la data controlului nostru, sfârşitul anului 1994, nu aveau nici dolarii nici echipamentele respective; (ii) o unitate militară plăteşte, la banii din 1992, unui S.R.L. suma de 740 milioane de lei, sumă pe care S.R.L.-ul respectiv a folosit-o timp de 270 de zile şi au fost daţi înapoi ca şi când nu i-ar fi folosit, fără dobândă, fără nimic, după intervenţia Curţii de Conturi.” (http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?idsâ506&idmâ2&idlâ1).

Profesorului Ioan Bogdan nu ezită să atingă și problema care decurge din neaprobarea la timp a bugetului de către Parlament: ”Orice întârziere este o invitaţie la încălcarea legii, pentru că orice gospodar nu poate sta cu mâinile în sân 5-6 luni de zile, până când apare bugetul. El trebuie să-şi asigure continuitatea funcţionării sistemelor şi dacă n-o poate face în perimetrul legii, o face în afara legii. Vreau să vă dau doar două exemple din anul 1992, la două ministere, fără să vorbesc de unităţile din ţară: (i) la un minister peste 80% din volumul de investiţii s-a dat după 25 decembrie; (ii) la alt minister, tot aşa, peste 75% din volumul de investiţii s-a dat după 25 decembrie. Ce să mai facă instituția cu banii? Şi atunci toţi au făcut operaţiuni fictive: facturi fictive, au dat banii la alţii şi alte asemenea manevre.” (http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?idsâ506&idmâ2&idlâ1). Despre legislaţia din domeniul privatizării se vorbea încă de atunci că este foarte ambiguă – cum a și rămas, de altfel – făcând să fie afectat transferul de proprietate care ar fi trebuit ”să se facă foarte repede (…), până când nu se distruge tot…, în condiţii de responsabilitate (…), că atât de divizată este răspunderea între puzderia de organisme care se ocupă de privatizare încât e aproape imposibil să mai stabileşti răspunderea cuiva faţă de un lucru prost făcut.” (Idem).

Altă gamă de nereguli constatate au fost cele ”datorate acelor hibrizi de management pe care i-am creat, împuterniciţii statului, A.G.A. şi aşa mai departe, în care s-au strecurat foarte mulţi care n-au avut competenţă profesională, şi ceea ce a fost mai grav, au dublat această lipsă de competenţă şi cu faptul că s-au erijat, în numele celor care i-au desemnat acolo, şi au luat în nume personal decizii care au fost, ştiu eu, de fond pentru societăţile comerciale (…). Un astfel de împuternicit vine într-o zi la noi şi spune: – Vreţi să primiţi în audienţă şi pe director şi pe directorul economic şi pe consilierul juridic de la o societate privată? – Evident, cum să nu-i primim, dar dumneavoastră în ce calitate sunteţi aici? – Eu sunt mandatarul statului… Dar ce dorea să susţină mandatarul statului, şi vedeţi unde, la Curtea de Conturi, nu în altă parte, să susţină nici mai mult nici mai puţin decât desfiinţarea unităţii de stat. I-am răspuns: – Domnule, dar e o metodologie, e o rânduială, aţi făcut tot ceea ce trebuie pentru ca societatea să treacă la firma privată în mod corect? – Păi, eu cred că da! – Păi, hai să le discutăm!… Şi când am adus specialistul nostru am constatat că era o vraişte generală. Deci până acolo se merge. Ce fel de împuternicit al statului a fost acolo?” (http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?idsâ506&idmâ2&idlâ1).

Acest gen de probleme, puse în legătură cu minimele performanțe privind infuzia de capital străin în finanţarea economiei naţionale, arătau de fapt gravitatea situației. Oricum ar fi fost, lucrurile trebuie abordate și din perspectiva instrumentelor puse de legiuitor în mâna Instituției Supreme de Audit. Or, la acest capitol, perfecțiunea arareori poate fi atinsă. Și atunci, ca și acum…