Izvorul Tămăduirii. Opt semnificaţii ale sărbătorii

Istoricul Nichifor Calist Xanthopoulos, pe la începutul secolului al XIV-lea, a adunat într-un singur text aceste mărturii, la care a adăugat „alte cincisprezece noi minuni care s-au întâmplat în timpul său”, şi „a scris el însuşi slujba închinată sărbătorii” instituite în Vinerea de după Sfintele Paşti, numită a Izvorului Tămăduirii („Minunile Maicii Domnului de la Izvorul Tămăduirii”, Doxologia, Iaşi, 2020, p. 12). Treptat, s-a generalizat, mai ales în spaţiul grecesc şi în cel românesc, această sărbătoare. Unii consideră că este o întâmplare faptul de a fi fost înscrisă în calendar chiar în Vinerea Săptămânii Luminate şi că această sărbătoare nu are nici o legătură cu Sfintele Paşti. Şi, totuşi, la Dumnezeu nimic nu e întâmplător, mai ales când e vorba despre cele ce se petrec în Biserică. Care ar putea fi tâlcul acestei prezenţe în calendarul liturgic, mai ales într-o perioadă atât de specială? Am încercat să sintetizez câteva explicaţii.

1) Conform Sfântului Grigorie Palama, „prima dintre toţi oamenii care a primit de la Domnul vestea cea bună a Învierii Domnului a fost, aşa cum era cuvenit şi drept, Născătoarea de Dumnezeu” (v. Sfântul Grigorie Palama, „Scrieri I. Omilii”, Doxologia, Iaşi, 2022, pp. 241-250). Se cuvenea, aşadar, ca prima persoană cinstită după Sfintele Paşti printr-un praznic special să fie chiar Fecioara Maria.

2) Prăznuim pe Maica Domnului în zilele de după Înviere şi pentru a ne aduce aminte de felul în care „s-a mutat la Viaţă ceea ce era Maica Vieţii”. Există numeroase similitudini între cele petrecute la Adormirea Maicii Domnului şi momentele care au precedat, respectiv au urmat Răstignirii Fiului său. Între ele, se numără şi faptul că a treia zi a fost aflat gol mormântul ei. După Învierea Domnului, mutarea la Cer a Fecioarei Maria este considerată o înnoită chezăşie şi a învierii noastre.

3) În Evanghelia ce se rosteşte la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, Domnul spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19). Prin aceasta vorbeşte despre Trupul Său ca despre un templu. Dar cuvintele „templul trupului Său” (Ioan 2, 19) mai pot fi interpretate ca referindu-se la trupul Maicii Domnului (ridicat la Cer a treia zi după Adormirea sa). Ea s-a făcut ca un templu în care a primit pe Cel ce a luat fire omenească dintr-însa. De aceea mai este numită şi „templu viu” sau „biserică vie”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune, comentând intrarea ei în templul la vârsta de trei ani, că „a intrat în sfintele sfintelor cele vremelnice Sfânta sfintelor cea fără sfârşit” (op. cit., p. 656).

4) Titulatura originală în greacă a sărbătorii – „Izvorul cel de viaţă primitor” – denotă o şi mai strânsă legătură cu praznicul Învierii. În icoana praznicului, Maica Domnului şi Pruncul sunt zugrăviţi într-un vas baptismal din care curge apă, vas ce sugerează, în acelaşi timp, şi Potirul euharistic. Ne reamintim că Maica Domnului este consideratăşi icoană a Bisericii în care intrăm prin Botez şi în care ne arătăm ca „mădulare vii” prin împărtăşirea cu Sfintele Taine în cadrul Sfintei Liturghii – „jertfa cea nesângeroasă”, actualizarea Jertfei de pe Cruce.

5) În Canonul de rugăciune al sărbătorii, despre Maica Domnului spunem: „tu ai izvorât pe Cuvântul Cel într-un ipostas” („Penticostar”, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 46). Cei ce cred Învierea, O mărturisesc şi O trăiesc. Şi devin ei înşişi ca nişte izvoare, după cuvântul nemincinos al Mântuitorului: „Cel ce crede în Mine (…), râuri de apă vie vor curge din pântecele lor” (Ioan 7, 38). Cum a luat Trup din „curatele sângiuri” ale Maicii Domnului, aşa şi în noi Hristos trebuie să Se nască, ca şi prin noi să se reverse, ca dintr-un izvor, harul în lume.

6) Ziua de vineri este a şasea zi a săptămânii. În a şasea zi a fost creat omul (Facerea 1, 26-31). Toată lucrarea Domnului – Întruparea, Răstignirea, Învierea – e una de re-creare sau restaurare a omului, e o vindecare a firii omeneşti căzute. Şi, dacă Hristos devine Adam cel Nou, Maica Domnului devine Eva cea Nouă.

7) Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii „dă tonul” celorlalte momente liturgice importante (duminici) de până la Cincizecime. Faptul că după Sfintele Paşti avem o primă sărbătoare a tămăduirii ne ajută să înţelegem că toate duminicile de până la Cincizecime trebuie privite în cheie terapeutică. O vindecare totală, pe multiple paliere.

8) Această prăznuire din Vinerea Săptămânii Luminate este sărbătoarea mariologică, prin excelenţă, a Penticostarului. O demonstrează cu argumente convingătoare Părintele Daniel Duca, în lucrarea sa de doctorat susţinută anul trecut (2022) la Iaşi, sub îndrumarea Pr. prof. univ. dr. Viorel Sava: „Praznicul Izvorul Tămăduirii în spiritualitatea liturgică răsăriteană – prezentare istorică şi analiză liturgică şi teologică”. Pe scurt, ea este o prăznuire mariologică pascală situată în apropierea marelui praznic al Învierii, aşa cum în perioada Octoihului este Soborul Maicii Domnului, rânduit a doua zi după Naşterea Domnului (Crăciunul), iar în perioada Triodului este Denia Acatistului din săptămâna a cincea a Postului Mare.

În concluzie, indiferent ce ar spune cei ce minimalizează această sărbătoare – reducând-o la aspectul său istoric sau liturgic-pragmatic –, nimeni nu poate despărţi pe Domnul Învierii de Maica Sa.