Jurăminte strâmbe

Trăim vremuri extreme, adevărate, nu superficiale, în care fiecare om îşi dă aramă pe faţă. Acum e cel mai potrivit moment să afli în cine poţi avea încredere cu adevărat pe viitor şi de cine să te fereşti. Cel mai grav e că unii oameni pe care ar trebui să te bazezi te lasă când ţi-e mai greu. Cum ar fi, de exemplu, cu unii medici care îşi dau demisia în plină pandemie de coronavirus. Majoritatea invocă diverse motive, cele mai frecvente fiind lipsa echipamentelor de protecţie care trebuiau să le vină de „sus” şi frica de infectare… Amândouă sunt aproape hilare dată fiind natura meseriei: eşti medic în orice condiţii pentru că ai ales meseria asta riscantă, nu doar atunci când e cald şi bine. Sunt puţine cuvinte care pot descrie această situaţie regretabilă care apare la o meserie/carieră vocaţională, nobilă, pe care omul, din convingere, de bună voie şi nesilit de nimeni, o alege, o îmbrăţişează cu toată fiinţa sa la un moment dat, şi căreia îi jură credinţă. Aşa cum e cu multe alte meserii şi funcţii esenţiale, de altfel.

Lumea a ajuns atât de sus pentru că cei care trebuiau şi-au făcut datoria, fiecare în domeniul lui, pe „felia” lui, s-au sacrificat pentru aceasta, au ignorat condiţiile vitrege şi au mers mai departe, s-au ţinut de cuvânt şi de visele lor. Iar pentru asta merită tot respectul şi admiraţia restului omenirii.

Dar azi se pare că insul îşi permite să fie răsfăţat, inclusiv în lucrurile importante, să strâmbe din nas la orice piedică şi să se lepede fără să crâcnească de orice promisiune. Aşa cum renunţă copiii la o jucărie preferată când primesc alta mai bună sau li se cere un efort care îi scoate din zona de confort.

Din punctul meu de vedere nu cred că există o trădare mai mare decât aceea de a fi lăsat în ploaie, la greu, de cel care ţi-a promis că nu te va lăsa niciodată. Şi tare mi-e teamă că aceia care au trădat vor fi primiţi înapoi în meseria lor trădată după ce greul va trece. Asta pentru că nimeni nu mai are onoare, nu-şi mai ţine promisiunile, nu mai are coloană vertebrală.

Am pus mai jos, în semn de reamintire, câteva jurăminte ale celor mai importante meserii care, în mod normal (dacă se poate spune astfel…), nu suportă răzgândirea:

Jurământul lui Hipocrate (medici): „(…) Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi bunăstarea bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă. (…) În orice casă voi intră, o voi face numai spre folosul şi bunăstarea bolnavilor, mă voi ţine departe de orice acţiune dăunătoare. (…) Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.” – o adevărată gândire de erou.

Jurământul preşedintelui României conform Constituţiei din 1965, modificată în anul 1974: „Jur să slujesc cu credinţă patria, să acţionez cu fermitate pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii ţării, pentru bunăstarea şi fericirea întregului popor.” – Ceauşescu nu şi-a respectat până la capăt jurământul şi a murit pentru asta.

Jurământul preşedintelui României prevăzut de Constituţia în vigoare: „ (…) Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român…” – aici aş avea de imputat vacanţele cam exagerate şi lipsa de comunicare şi de acţiune ale preşedintelui Iohannis care nu înseamnă nicidecum „toată puterea şi priceperea”.

Jurământul militar: „Jur credinţă patriei mele România, jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii. Jur să respect legile ţării şi regulamentele militare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu” – Cinste celor care îl duc până la capăt, dar mai sunt şi de ceilalţi…

Jurământul unui preot la hirotonie: „Mă voi strădui să împlinesc în viaţa şi activitatea mea îndemnul Sfântului Apostol Pavel care cere ca preotul «să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii; nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?» (I Timotei 3, 2-5)” – toată admiraţia pentru preoţii care se ţin de cuvânt.

Jurământul cadrelor didactice din întreaga lume: „Îmi voi exercita misiunea cu conştiinţă şi demnitate. Voi vedea în elevii mei nu atât şcoala, cât copiii, şi nu voi uita niciodată că, pentru partea care-mi revine, sunt răspunzător de destinul lor. Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice. Colegii mei vor fi prietenii mei. Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber pe onoare!” (R. Dottrens) – la baza lumii sunt profesorii buni care îşi fac datoria şi care nu sunt niciodată uitaţi.

Jurământul de cununie: „Veţi păzi legătura dragostei şi a unirii între voi până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită şi nu vă veţi abate de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor” – pentru unii e acceptabil, pentru alţii e „cam mult”…

Şi cum totul începe din copilărie, amintesc şi Promisiunea Cercetaşului: „Promit, pe onoarea mea, să fac tot posibilul să slujesc lui Dumnezeu şi ţării mele, să-mi ajut aproapele în orice moment şi să mă supun Legii Cercetaşului.”

Sau, pentru cine mai ţine minte, Jurământul de pionier: „Eu, …(numele şi prenumele), intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor.”

Poate că jurămintele sunt doar vorbe, dar înţelesul lor este unul mult mai profund, sunt principii pe care se bazează întreagă noastră organizare umană şi care nu pot fi încălcate. Ce-ar fi ca toţi medicii să îşi dea demisia de frica îmbolnăvirii, ce-ar fi că toţi militarii să dezerteze de frica morţii ori vătămării în conflicte armate, ce-ar fi ca toţi preoţii să îşi lepede haina preoţească pentru că nu sunt în stare să respecte întocmai jurămintele, ce-ar fi ca toţi profesorii să plece de la catedră pentru că elevii de azi „nu mai sunt precum cei de ieri”, că nu le sunt create condiţiile propice pentru desfăşurarea în cele mai bune condiţii a meseriei lor, ce-ar fi ca toţi să divorţăm pentru că sunt „cam stricte” condiţiile şi că nu există libertate în relaţia de căsnicie? Ar mai exista o ţară, un neam, o lume întreagă aşa cum o ştim? Nu cred, am redeveni în foarte scurt timp ceea ce eram acum zeci de mii de ani: vânători-culegători!…

Briscan Zara este scriitor şi publicist