Mitropolitul Visarion Puiu şi actualitatea unei lecţii a exilului

Într-un context tot complicat la nivel internaţional, dar şi într-o perioadă care, la nivel naţional, ne pune la multe încercări, suntem îndemnaţi să ne oprim pentru o clipă şi să privim la vitregia vremurilor în care a trăit ierarhul botezat în pruncie într-o biserică din municipiul Paşcani. Vom sesiza, prin comparaţie, cum istoria tinde a se repeta, cum oamenii par a nu învăţa prea mult din greşelile sau din dramele înaintaşilor lor. Drept pentru care se cuvine ca noi să ne străduim şi mai mult să desluşim ceva din lecţia acelor timpuri apuse, dar nu pentru a deznădăjdui, ci pentru a păstra precum o candelă în inimă lumina care a străbătut chiar şi prin cele mai întunecate momente ale istoriei.

Anul acesta, participanţi la eveniment de pe ambele maluri ale Prutului, din ţară sau chiar din străinătate, au fost îndemnaţi să reflecteze la "Exilul Mitropolitului Visarion Puiu (1944-1964)”. O temă cum nu se poate mai potrivită, mai ales că anul trecut, 2021, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept "An omagial al pastoraţiei românilor din afara României”. Deşi în vremuri de libertate, mulţi dintre cei plecaţi din ţară se consideră mai degrabă exilaţi, anumite nevoi de ordin material sau de altă natură împingându-i să-şi părăsească, temporar sau definitiv, nu doar casele sau locurile dragi ci, deseori, chiar propriile familii.

Într-o "Scrisoare pastorală” din 17 aprilie 1955, Mitropolitul Visarion Puiu are un îndemn care pare a fi redactat mai recent, în ultimele decenii, când România consemnează cel mai mare exod al românilor în afara graniţelor ei: "Şi găsindu-ne departe de ţara noastră, printre străini de neamul şi de datinile noastre strămoşeşti, toţi pribegii să se strângă în jurul celei mai curate şi mai ocrotitoare instituţii, adică a Bisericii noastre, sprijinind-o, spre a ne putea fi de folos, încredinţaţi fiind că haosul moral, cultural şi îndeosebi cel politic din lumea de azi, în care se frământă popoarele zilelor noastre, nu va dispărea fără ajutorul luminilor înţelepte ale Creştinismului, religia Păcii şi armoniilor sociale, fără care omenirea cade lesne în sălbăticie şi războaie” (Mitropolit Visarion Puiu, "Însemnări din viaţa mea”, Editura Doxologia, Iaşi, 2014, p. 193).

Tema exilului este una cu multiple rezonanţe în Sfânta Scriptură şi în scrierile creştine. Sfântul Apostol Pavel cultiva în conştiinţa primilor convertiţi ideea că adevărata patrie este cea cerească, căci "nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Prin secolul II d. Hr., autorul "Epistolei către Diognet” îi caracterizează pe creştinii primelor veacuri ca fiind cei care "locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină”. Aşadar, înainte de a ne bucura că încă mai locuim pe pământul în care ne-am născut sau dincolo de durerea purtată în inimă de cei nevoiţi să trăiască în afara patriei-mamă, să reflectăm mai adânc la condiţia noastră trecătoare, privind cu inima spre "casa Tatălui”, în care sunt multe locaşuri gătite pentru fiecare dintre noi (cf. Ioan 14, 2).

Mitropolitul Visarion Puiu, cel "socotit de profesorul Iorga (drept) cel mai învăţat cleric român”, cu siguranţă a convertit toată durerea exilului în dor şi tânjire după Dumnezeu. Avea nădejdea că fiecare lacrimă, fiecare suferinţă, fiecare nedreptate se vor dovedi a fi cu folos spre mântuirea sa – chiar dacă, om fiind, îşi vărsa adesea necazul în cuvinte tulburătoare.

Într-o scrisoare adresată Preotului Constantin Moraitakis din Grecia, datată 14 iulie 1948, ierarhul aflat în exil îşi autoevaluează situaţia, dezvăluind răutatea care-l pândea în orice colţ de lume ar fi ajuns: "Pentru că am rămas în Austria, în 1944, fără voia mea, am fost acuzat că am rămas să fac politică hitleristă?!… iar apoi, pentru că am trecut în Italia, mi se spune că la Moscova sunt socotit agent papal?!… Roma, pentru că am fost prin Rusia, mă suspectează ca rusofil. Acum că mă aflu în Elveţia, vor spune unii că sunt protestant!… Am deci o situaţie tragi-comică” (Op. cit., p. 192).  Din păcate, genul acesta de etichetare încă mai este prezent în spaţiul public românesc şi după 1989. Fiecare musai trebuie să slujească unor interese sau unei tabere, aproape nimeni nu mai primeşte prezumţia de om liber, capabil să facă alegeri lucide sau să emită opinii. Cei care se simt nedreptăţiţi la acest capitol să ia aminte la Mitropolitul Visarion Puiu: dacă nici contemporanii, nici istoria nu-ţi fac dreptate, cu siguranţă la Dumnezeu se va afla şi dreptate, şi răsplată pentru fiecare suferinţă îndurată.