Moştenirea Seniorului

Maniu se înrudea prin mamă cu ilustrul Simion Bărnuţiu, nimeni altul decât ctitorul idealului naţional al românilor ardeleni şi ideologul revoluţiei paşoptiste. Din lunga listă a înaintemergătorilor nu pot lipsi Avram Iancu, Ghe. Bariţiu ori Ion Raţiu. Idealul românesc a fost slujit astfel de tot ce avea mai scump naţiunea română din Ardeal în răstimp de un secol. Iar secolul avea să fie al românilor, întrucât ei, urmaşi ai iobagilor dispreţuiţi, au avut curajul şi perseverenţa de a şlefui amintirea istoriei latinităţii, de a o pune la lucru, de a-i reda strălucirea uitată şi de a propune, în temeiul acesteia, un autentic proiect de ţară, cum am spune astăzi. Iar ţara trebuia să fie a românilor, înainte de toate şi de toţi, întrucât ei erau cei mai vechi şi mai numeroşi. Numai cei crescuţi în duhul iubirii de neam şi de ţară puteau să-i inspire pe români să-şi recapete rolul uzurpat cu veacuri în urmă. Istoria rezistenţei româneşti contra împilării, de la cnezi şi voievozi la Bobâlna ori Horea, iar mai apoi la Supplex Libellus, Şcoala ardeleană, generaţia paşoptistă ori cea memorandistă, reprezintă treptele pe care avea să se edifice Marea Unire. Faptele mari au inspirat oameni mari şi invers. Toată această moştenire a curs în albia naţională şi a înclinat balanţa istoriei, atunci când împrejurările au permis. Pentru că nu există generaţie spontanee în istorie, cum „nu se nasc glorii pe stradă…”, vorba lui Eminescu.

Încerc să-l înţeleg pe cel mai ilustru reprezentant al istoriei rezistenţei, care a supravieţuit Gulagului, încheindu-şi misiunea acum 25 de ani, la 11 noiembrie 1995, tot ca rezistent. Încerc să înţeleg destinul Seniorului Corneliu Coposu şi nu o pot face decât căutându-i rădăcinile istorice. Mărturisesc, nu am ştiut nimic despre el până în zilele ce au urmat acelui decembrie 1989, confuz şi însângerat cu premeditare. Nu-mi imaginam că cineva care s-a format în preajma ultimului nostru bărbat de stat, Iuliu Maniu, a putut supravieţui şi cu atât mai puţin că ar putea să ne mai inspire. Eram convins, ca aproape toţi românii care învăţaseră istoria doar în comunism, că aceasta, în cinismul ei i-a condamnat definitiv. Ce şansă se mai putea întrevedea ca după pustiirea comunistă să gândim la viitor în alţi termeni decât cei ai unui comunism ajustat? Toate personajele care au populat scena „revoluţiei în direct” proveneau din siajul vechiului partid comunist. Actanţii loviturii de stat s-au îngrijit să ocupe ecranele televizoarelor cu mutrele lor de comunişti pocăiţi şi victime ale umorilor tiranului, pe care s-au grăbit să-l ucidă repede şi fără scrupule, într-o zi sfântă. Probă că nu aveau nimic sfânt şi nu se sinchiseau de cele sfinte. Nici acest şoc nu m-a trezit la realitate, întrucât nu înţelegeam cum am putea şterge cu buretele o jumătate de veac de istorie comunistă cu mâna comuniştilor nepuşi ori retraşi din funcţii de Ceauşescu. Am trăit în această ceaţă zile în şir.

După asasinarea ceauşeştilor, într-o zi pe care mi-o amintesc bine, am ascultat un om care vorbea o altă limbă decât cea de lemn, singura pe care o ştiam, accentua altfel cuvintele, iar fraza sa avea o altă cadenţă, desprinsă parcă din manualele latiniştilor de altădată. Am văzut un bătrân deşirat, aproape pământiu şi uşor anacronic, ce se străduia să ne convingă despre adevărurile istoriei interzise, despre de demult uitatul Iuliu Maniu, despre puşcăriile comuniste, despre suferinţele şi umilinţele îndurate de unii, dar ignorate de majoritatea românilor, cărora accesul la istorie le fusese interzis. Toate acestea îmi sunau uşor straniu şi tocmai de aceea m-au atras şi convins, cu acea fascinaţie pe care atracţia contrariului o degaja. L-am îndrăgit instantaneu şi l-am urmat negreşit. Bătrânul acesta cu glas tărăgănat şi suferinţa întipărită pe chip mi-a deschis ochii minţii şi mi-a hotărât destinul. L-am văzut mai apoi potopit de mizeriile lui Iliescu, Petre Roman, Vadim Tudor ori Adrian Păunescu, de minerii manipulaţi, de partizanii fesenişti adunaţi la Alba Iulia, de 1 decembrie 1990, de cei mai mulţi dintre semenii mei, de majoritatea colegilor de breaslă, de rubedenii ori căuzaşi de conjunctură, de muncitorii de la IMGB, care în ianuarie 1990 îi purtau coşciugul pe străzile Bucureştiului. Nimeni nu a atras o ură mai încrâncenată în lunile şi în anii aceia trişti, decât Seniorul. Românii păreau că au uitat de ura ce i-o purtau lui Ceauşescu şi s-au dezlănţuit împotriva lui Coposu. Probă că ura ne acaparase sufletele, ne întuneca minţile şi ne dicta gesturile. Aveam să trăim sub domnia ei şi a discordiei ani buni. Nimeni nu se pregătise să înţelegem istoria boicotată. Nu avusesem decât rareori acces la cărţile interzise, care ar fi putut să ne pregătească pentru schimbare. Atunci când majoritatea românilor nu întrevedeau decât un socialism coafat, sub oblăduirea lui Gorbaciov, Seniorul ne-a chemat să credem într-o ţară liberă, precum fusesem odată. Atunci când puţini întrezăreau sfârşitul comunismului, el ne-a deprins să credem într-un viitor liber de comunism. Când pentru cei mai mulţi viitorul nu se întrevedea fără Rusia bolşevică, el ne-a dat curaj să credem că nimeni nu ne poate interzice să mergem spre aliaţii noştri naturali din Vest. De la Senior am deprins să înţeleg adevărata limbă română, cea nepervertită. De la el am învăţat primele noţiuni despre democraţie şi primele adevăruri descătuşate. E greu să cuantificăm cât de mult îi datorăm acestui vizionar venit din catacombele regimului comunist, ca să ne ajute să nu fim orbiţi de lumina soarelui, ca în mitul platonician al peşterii. De la el am aflat primele adevăruri netrucate despre ţară şi rege. Şi tot lui îi datorăm în cel mai înalt grad reabilitarea monarhiei şi acreditarea ideii monarhice.

Merg mai departe şi spun: fără mintea şi demnitatea lui, fără exemplul lui de sacrificiu, fără credinţa lui superioară în neamul românesc, fără curajul şi fără smerenia lui adânc creştină, astăzi nu am fi decât o ţară în derivă, un fel de no man’s land dintre lumi, bântuit de demonii stepelor ruseşti.

Mihai Dorin este istoric şi publicist