Moşuc

Fetiţă modestă şi neînsemnată, părăsită de părinţi şi crescută de bunici în sărăcie şi foarte aproape de pridvorul bisericii, fericită să se vadă învăţătoare, cum visase dintotdeauna, ea a vrut mereu să cânte! Toţi cei din primul cerc al vieţii sale, prietenii, colegii de şcoală normală, profesorii de acolo, au înţeles-o, au iubit-o şi au îndemnat-o să-şi urmeze chemarea. Şi ea a cântat, îngereşte, fără antrenori şi fără patalamale, oriunde era dorită: în corul şcolii, pentru colegii şi profesorii ei, în corul bisericii! Ce şanse putea avea la vârsta de optsprezece ani, la terminarea liceului, o fată modestă, în mohorâţii ani ’80 ai secolului trecut? Perversul establishment comunist al vremii a decis că „şcoala populară de arte“ şi „Festivalul Naţional Cântarea României“ sunt suficiente trepte de instruire şi cadru de afirmare pentru o fată ca ea, „fără pile şi fără relaţii“. Încercările succesive pe care le-a făcut de a fi acceptată la Conservatorul ieşean au fost tot atâtea eşecuri. Pe puţinele locuri repartizate de la minister în fiecare an, comisia de admitere avea grijă să „bage“ pupile de mahări sau copii venind din familii suficient de înstărite ca să plătească gras meditaţiile şi orele de pregătire făcute cu tovărăşiile lor, membrii şi membrele comisiei. De preţuirea pentru talentul nativ şi pentru vocaţia bătătoare la ochi, de solidaritatea de breaslă şi de generozitatea legendară a artiştilor faţă de potenţialii lor urmaşi, nici pomeneală! Nu vreau să jignesc sau să supăr pe nedrept pe nimeni, dar mă gândesc că unui viitor cercetător al istoriei conservatorului ieşean nu-i va fi prea greu să umble prin arhivă şi să verifice lista, nu foarte lungă, a norocoşilor care au ocupat locurile de la secţia de canto între anii aproximativ 1983-1984, când Elena a terminat liceul, până în 1990, când, în fine, a fost accepta­tă, după ce, aşa autodidactă cum era, fără diplomă de studii, fără re­comandări şi fără susţinători, practic o necunoscută, a câştigat, unul după altul „pe bune“, două mari premii de canto la München (unde a ajuns, se spune, plătindu-şi biletul de avion printr-o chetă făcută printre prieteni) şi Monte Carlo.

În Roma antică, apartenenţa la aristocraţie şi/sau o avere considerabilă, erau condiţii indispensabile pentru reuşită socială sau profesională. Uneori, foarte rar, câte un individ superdotat reuşea să răzbată în sferele rarefiate ale puterii sau ale creaţiei ca homo novus, literal: „om nou“, am spune astăzi, „afirmat prin propriile puteri“. Ilustrul orator, gânditor şi om politic Cicero, istoricul Tacitus şi poetul Horaţiu, „fiul libertului“ cum, într-un splendid eseu, l-a denumit G. Călinescu pe marele poet roman, erau asemenea homines novi. Cu un amestec de invidie, respect şi obiectivitate la care îi obliga fair play-ul caracteristic, membrii aristocraţiei britanice distingeau odinioară o asemenea personalitate de excepţie prin expresia self made man, literal: „bărbat construit de sine însuşi“. Evreul Benjamin Disraeli, romancier important şi prim-ministru în Anglia victoriană, este unul dintre cele mai expresive exemple în această privinţă. Dacă sunt lăsaţi să înflorească, asemenea oameni îşi onorează nu doar naţiunea şi ţara căreia îi aparţin, ci întreaga umanitate.

Când vedem scena publică de astăzi ocupată de paparude semidocte, ajunse „ministrese“ din secretare sau profesoare de lucru manual, putem să ne lăsăm pradă ispitelor deznădejdii, renunţării, silei de sine, de tot şi de toate… Exemple precum al Elenei ne mai dă însă puţin curaj ca să credem că, poate, nu este încă totul pierdut! Ea şi-a înscris numele pe lista scurtă a românilor care ne fac cinste. În cazul ei, a fost să fie! Iconomia divină rânduieşte uneori lucrurile în aşa fel încât fiinţe fragile, precum Elena Moşuc, să învingă şi să ajungă pe culmi. Dar câte talente uriaşe în artă, în sport, în ştiinţă, nu se vor fi pierdut, nu vor fi rămas necunoscute din cauza nemijlocită a lăcomiei, a incuriei, a nepăsării sau invidiei unor responsabili nedemni?!

Se spune că naturile puternice nu pot fi oprite din traiectul lor, iar piedicile şi adeversităţile mai mult te întăresc! Această aserţiune se adevereşte în cazul Elenei Moşuc. Ajunsă la apogeul carierei de cântăreaţă de operă, învăţătoarea de odinioară a devenit o superbă lebădă în stolul ultraselect al primelor şapte-opt dive recunoscute şi aclamate în întreaga lume! Viaţa unei mari cântăreţe nu este deloc uşoară şi este, adesea, foarte scurtă. Crunta concurenţă nu te obligă doar, ca odinioară, să ai talent vocal şi o voce pe măsură, ci îţi cere şi prezenţă scenică, un „look“ atrăgător, energie, capacitate de efort, mobilitate… În spatele strălucirii de câteva ore de pe scenă se află mii de ore de repetiţii şi exerciţii, un fantastic efort al memoriei, o stăpânire de sine ieşită din comun. În plus, consacrarea îţi mai livrează, „la pachet“, şi contestaţiile absurde şi neputincioase ale unor cârtitori şi invidioşi de profesie, fie năimiţi, fie mai mult sau mai puţin „sinceri“. De lătrăturile unor asemenea maidanezi nu au fost scutite nici genii absolute ale cântului precum Maria Callas sau Luciano Pavarotti, aşa încât absenţa lor ar fi trebuit să te îngrijoreze!

După ce nemuritoarele arii din operele lui Mozart, Verdi, Donizetti sau Puccini au răsunat prin inconfundabilul tău glas, stârnind aplauzele şi ovaţiile miilor de melomani avizaţi din întrega lume, de la Amsterdam, Berlin, Dresda, Hamburg, Luxemburg, Toulouse, până la Shanghai şi Tokio, inclusiv la Scala din Milano, Metropolitan din New-York, Covent Garden din Londra, Staatsoper din Viena sau Garnier din Paris, după ce ai avut parteneri de scenă pe mulţi dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi din ultimele decenii, între aceştia pe legendarul Placido Domingo, n-ar trebui oare să te îmbeţi cu aburii gloriei şi să-i priveşti de sus şi cu suficienţă pe cei rămaşi în urmă? Nu te-ar condamna nimeni dintre cei care ştiu cu cât efort şi cu câte sacrificii ţi-ai construit şi îţi consolidezi zilnic strălucita carieră. Tu însă, la talentul cu care te-a înzestrat natura, la norocul pe care ţi l-ai construit singură, ai mai adăugat ceva nepreţuit: un caracter puternic. Sunt peste două decenii de când ţi s-a oferit un contract ferm la Opera din Zürich, şi, cu o fidelitate care te onorează, te declari credincioasă noii tale patrii, Elveţia. Dar nu ai întors spatele, cum o fac destui dintre noi, patriei prime, Iaşului tău natal, unde te întorci cât poţi de des, ca să îţi reîntâlneşti foştii colegi şi numeroşii prieteni. Pe la jumătatea lunii ianuarie, a fost ziua ta de naştere. Chiar şi cu puţină întârziere, în numele tuturor, îţi urez La mulţi ani!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi