Nelinişti

Sigur, pentru puţini mai există iluzoria formă a nemuririi – gloria. Apoi este religia creştină, care înlătură dezgustul existenţei şi spaima morţii. Parcă aşa spune undeva Ţuţea. Este acel sentiment pe care îl simte mai degrabă ţăranul semianalfabet decât intelectualul. „Ce ţi-e omul? A trăi o zi ori două/ Şi s-a duce ca ş-o rouă.”

De la o vreme, când înaintăm în vârstă, ne gândim tot mai mult, fără să vrem, la bătrâneţe şi moarte. Ştiu că pentru cei mai mulţi viaţa este un drum liiin de la naştere şi până în buza gropii. Pentru alţii însă, puţini, drumul acesta este destul de povârnit şi alunecos, cu opintiri dureroase după pasaje vesele şi pietruite. Personal, am tulburat lumea reală şi splendorile ei, pasajele acestea vesele şi fericite, dar destul de fadă uneori, cu plăsmuirile mele literare, care, s-o spun drept, uneori mi se par fără noimă. Atunci chiar nu pot scrie o vreme… Însă revin ca viţelul la ţâţa vacii, slavă Domnului, la starea propice pentru a scrie: o nelinişte care nu mă face să cad, ci care mă dogoreşte într-o maturitate virilă, o superbă şi egală distanţă faţă de oameni şi lucruri, ca să pot „prinde” cu adevărat înfăţişarea şi sensul lor, al oamenilor şi al lucrurilor.

Dar acestea sunt doar momente, mereu revin la tern şi cenuşiu. Cei care scriu, care pictează, care compun de bună seamă că înţeleg ce vreau să spun aici în cuvinte nedesluşite şi neputincioase (şi repezite, recunosc, este o confesiune dintr-o suflare aceasta).

Deci aştept momentele acestea de împlinire, de rotunjire a ceea ce este de obicei ascuţit, ţepos, neorânduit. Aştept, iar pentru aceasta mă alimentez cu lecturi cât încape şi nu las viaţa să treacă în van pe lângă mine: ca să umplu golurile din mine, să le rotunjesc şi să le împlinesc cu duh creator.

Pe lângă lecturi şi cultură în general, mai am nevoie să mă „alimentez” cu ieşiri în natură, călătorii mai lungi sau mai scurte, cu vizite la prieteni, la rude. Acestea mă ridică iarăşi pe piscuri, atunci când cad în întristătoarele adâncuri, ispititoare şi acestea, desigur, mai ales pentru un scriitor, însă observ că, odată cu înaintarea în vârstă, le evit… Şi-mi vine câteodată să spun ca Ţuţea într-o scrisoare (din 1934) către Nicolae Tatu: „s-o dau în p… mă-sii de cultură!”

Dar, întorcându-mă la bătrâneţe şi la moarte cu care am început aici, trebuie să spun că nu am nelinişti prea mari în această privinţă. Nu am certitudinea morţii, cum nu o au iepurele sau bursucul. Poate o au alţi oameni, cine ştie! Aceasta pentru că nu sunt creştin deplin. Mai degrabă o disperare şi o neputinţă acoperă în mine sentimentul curat religios. Şi o luciditate (oh, luciditatea asta mă omoară!)… Deci, cum spuneam, nu sunt un creştin deplin, întru totul. N-au decât să râdă proştii, dar cei care nu-şi pun problema lui Dumnezeu nu există pentru mine. Sunt asemenea iepurilor din tufişuri, care tremură la orice zgomot, sau ciorilor care bâjbâie neputincioase şi oarbe pe cer.

Nu mi-e teamă de nimic. Dar oboseala, bătrâneţea şi neputinţa nu aş putea spune că nu mă ating. Aş fi nesincer însă, dacă aş spune că, încărcat de dezgust şi neputinţă, aş dori să mor. Nu, nu pot fi Cioran nici măcar în scris.

Sunt şi eu asemenea majorităţii contemporanilor mei – nu mă gândesc prea des la moarte. Oricum, degeaba scriu aici – omul moare singur, chiar înconjurat de o mulţime de rude, de prieteni, a căror prezenţă nu poate consola pe nici un obosit şi neputincios, căci bătrâneţea, aşa cred, este o împletire de incertitudine şi perspectivă a morţii. Iar aici nu te poate ajuta nimeni – le trăieşti în singurătate.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist