Normaliştii

Nu am nevoie să câştig simpatia nimănui, cu atât mai puţin a unei bresle nedreptăţite şi neglijate. Pagina pe care urmează să o scriu este însă un elogiu! Un elogiu adus Învăţătorului nostru de toate zilele, personaj-efigie al copilăriei fiecăruia dintre noi, care vine în memoria noastră afectivă imediat după mama şi tatăl nostru. Cei mai mulţi dintre ei şi-au primit competenţele şi diploma în şcolile normale, numite o perioadă şi licee pedagogice. Nu am avut norocul de a fi unul dintre ei, dintre normalişti, am absolvit un liceu oarecare de provincie, am avut însă privilegiul şi onoarea de a fi fost, o vreme, profesor de limba română la una din şcolile normale de mare tradiţie ale ţării, cea din Iaşi. De aceea, îi cunosc destul de bine pe foarte mulţi dintre ei, le cunosc mândria reţinută cu care îşi poartă, ca pe un titlu de nobleţe, (re)numele de normalist, deopotrivă cei care au rămas „doar“ învăţători, cât şi cei care au ajuns ingineri, profesori, medici, diplomaţi, academicieni, sportivi sau cântăreţi de faimă mondială. A fi trecut prin şcoala normală a fost odată, la o naţiune de ţărani, cum a fost naţiunea noastră până mai alaltăieri, o şansă şi o mare cinste.

Era cam singura şansă a băiatului sau a fetei de la ţară de a ajunge, într-un oraş mare al ţării, la o şcoală de renume, care îţi va da, în plus, o meserie intelectuală, cu care să te întorci, plin de elan, în satul tău, unde ştiai că vei fi primit cu respect. Învăţând ceea ce învăţa orice copil, chimie, fizică, limbi străine, la şcoala normală erai antrenat „la sânge“ în disciplinele specifice, pedagogie, limba română, aritmetică, gimnastică şi, obligatoriu, ca în Atena clasică, muzica. Ca să nu mai vorbim de sutele de ore de practică în propria „şcoală de aplicaţie“! În plus, în grădina şi în atelierele şcolii, erai deprins cu ceea ce trebuie să fie şi să facă un gospodar, model pentru consătenii săi mai puţin norocoşi.

Bădiţa Vasile al lui Ion Creangă, domnu’ Trandafir al lui Sadoveanu, Zaharia Herdelea al lui Rebreanu, Ionel Teodorescu al lui Marin Preda, chiar şi caricaturizaţii domn Vucea al lui Barbu Delavrancea sau Marius Chi­coş-Rostogan al lui Caragiale, sunt doar câteva din figurile imortalizate prin literatură dintre miile de „luminători ai satelor“, cei mai mulţi anonimi, care au lucrat la punerea temeliilor, şubrezite astăzi, ale acestei ţări.

De peste 25 de ani, tot felul de bramburici, pamblicari, „filosofi“ reconvertiţi sau „pe­dagogi“ lipsiţi de busola unei culturi generale temeinice, care s-au perindat pe la Ministerul Învăţământului, cu toată armata lor de directori de departamene şi secretari de stat, s-au întrecut, în elanul lor reformist, să „rezolve“ şi problema şcolilor normale, după modelul surorilor mai mari din Occident unde, se zice, învăţătorul trebuie să aibă studii superioare. Mai întâi că lucrurile nu sunt aşa de simple, există modele şi tradiţii diferite de la ţară la ţară. Ceea ce este realmente „european“ este prestigiul real şi sigur de care se bucură învăţătorii peste tot, la „popoarele politicite, la care floresc învăţăturile“ (Ioan Budai-Deleanu). Să zicem totuşi că lumea a evoluat, ca să formezi un învăţător nu mai ajung patru sau cinci ani, ar trebui în plus încă trei-patru.

Calea firească ar fi fost să declari şcolile normale, selectiv, pe baza unor criterii de evaluare foarte stricte, institute de învăţământ superior, incluse, eventual, ca facultăţi autonome, în marile universităţi, cu modificarea corespunzătoare a programelor şi a anilor de studii. Dar nu, s-a preferat uciderea, fără scrupule sau remuşcări, a unei tradiţii vechi, în unele locuri, de peste 200 de ani, care supravieţuise şi vicisitudinilor ideologizante ale comunismului! Într-o primă mişcare, şcolile normale au fost desfiinţate ca atare şi transformate „până la lichidare“, în simple licee de cultură generală, ca atâtea altele. S-a decis apoi ca, de acum încolo, învăţătorii să se cheme institutori şi să fie formaţi în cadrul existent al facultăţilor de psiho-pedagogie. Aşadar, în loc de o strălucire, modestă dar sigură, asigurată de autonomie şi de continuitatea unei tradiţii, vedem o disoluţie în anonimatul unor structuri instituţionale cu o bază şi o vocaţie, chipurile, superioare, spre satisfacerea instinctului cumulard al puternicului lobby pan-pedagogist.

Am fost martor, de-a lungul anilor, la eforturile umilitoare dar zadarnice ale unor directori şi profesori de la şcolile normale de a „se da bine“ pe lângă puternicii zilei, pentru a recâştiga terenul pierdut. Lucrurile au părut să se fi rezolvat printr-un fel de revenire, fostelor şcoli normale recunoscându-li-se statutul de „colegii naţionale“, cu specific pedagogic. Numai că o ambiţie impudică i-a împins pe atâţia „baroni“ judeţeni, cu complicitatea interesată a „elitei locale“, să-şi mai „tragă“, pe lângă o universitate – două, şi vreo câteva „colegii naţionale“, aşa încât ţara s-a umplut de colegii naţionale, ducând în deriziune şi acest titlu.

Multe dintre marile şcoli normale ale ţării sunt mai vechi decît universităţile şi Academia Română: Preparandia «Dimitrie Ţichindeal» din Arad (1812), Şcoala Normală «Vasile Lupu» din Iaşi (1854), cea din Bucureşti (1867), Craiova şi Bârlad (1870), cele din Constanţa (1893), Turnu Severin (1912), Botoşani (1919). Aceste şcoli normale şi-au trăit epoca de glorie în epoca ministrului Spiru Haret, care a construit o reţea puternică în întreaga Românie Mare. Sunt unii optimişti care încă mai speră că tradiţia şcolilor normale nu va deveni în curând o amintire.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi