Opera din Iaşi la aniversare (I)

Ieşenii din primele decenii ale secolului XIX au urmărit primele spectacole de operă datorită turneelor unor solişti, mici orchestre, recuziteri din Italia, Franţa şi Rusia. Ştiute fiind condiţiile dificile de transport ale epocii (drumurile erau proaste, căile ferate puţine) reprezentaţiile oferite de artiştii ambulanţi au stabilit contactul Estului îndepărtat cu noile valori muzicale din Vest. Însă şi mai de admirat este că, spre exemplu, opera „Norma” de Vincezo Bellini a fost jucată la Iaşi în 1838, după numai şapte ani de la premiera absolută, găzduită de renumitul teatru Scala din Milano. Atunci performanţa a fost dublă: spectacolul instituţiei de profil a Iaşului, Conservatorul filarmonic dramatic, s-a jucat în limba română. Prima operetă românească, „Baba Hârca” de Matei Millo (1848, muzica Alexandru Flechtenmacher), înfiinţarea Societăţii muzicale dramatice prin care s-a dorit existenţa unui teatru liric permanent la Iaşi, premiera operei „Petru Rareş” de Eduard Caudella (1880) s-au datorat contextului istoric propice afirmării independenţei de stat, împlinită în 1877, context ce a stimulat iniţiativele muzicienilor ieşeni patrioţi.

Prolificul, neobositul dirijor Antonin Ciolan, care poate fi considerat educatorul publicului meloman din Iaşi (după George Enescu), a introdus deseori în programe pagini din creaţia simfonică şi de operă, mai ales din creaţia veristă italiană, stârnind criticile muzicienilor conservatori. Altă acţiune istorică a lui Antonin Ciolan, Opera din Iaşi (1942) a durat mai puţin de un an. Evident, aceste începuturi adamice (şi altele, nemenţionate aici) au fost „opera” climatului politic-social local şi mondial: dezinteresul autorităţilor ieşene faţă de viaţa muzicală profesionistă susţinută cu fonduri adecvate, neliniştea convertită în tragedia celui de al Doilea Război Mondial. Spre a respecta adevărul istoric, este necesară sublinierea schimbării politicii autorităţilor româneşti de după 1944. Strategia de culturalizare intens susţinută s-a concretizat prin deschiderea multor instituţii de spectacol.

Ideea înfiinţării teatrului liric din Iaşi a avut, în concepţia autorităţilor, multe şanse de reuşită pentru că aici exista Teatrul Naţional, care trebuia doar adaptat necesităţilor montării spectacolelor de operă şi operetă. Clădirea este frumoasă, cum o ştim, instalaţiile necesare existau, se impunea mărirea scenei, construirea fosei pentru orchestră. Aici au intervenit oameni de cultură din Iaşi care s-au opus, prin audienţe la forurile politic-administrative, prin campania de presă în ziarul local „Flacăra Iaşului”, în revista „Contemporanul”, care apărea la Bucureşti, oricăror modificări ale sălii (necesitând şi eliminarea câtorva rânduri de fotolii din faţa scenei). Teama lor de a se opera schimbări în structura şi ambientul de patrimoniu, de mare frumuseţe a Teatrului Naţional poate fi înţeleasă şi azi, mai ales că în cei 65 de ani trecuţi de la acele evenimente nu s-au găsit soluţii nici pentru construirea unui teatru de operă nou, nici pentru edificarea unei săli a Filarmonicii, adecvată cerinţelor acustice moderne.

Dar înfăţişarea exterioară şi interioară a Teatrului, cu foaierele somptuoase, cu mobilierul rafinat, cu sala magnifică pe care le admirăm şi noi – totul în rezonanţă cu specificul spectacolelor de operă, operetă şi balet clasic din deceniul 1951-’60, au mulţumit pe deplin toată lumea: public, artişti, conducerea locală. Teatrul Naţional a intrat în conştiinţa ieşenilor, dar nu numai a lor, ca un edificiu-emblemă al celor două tipuri de spectacole.

O mare dificultate a fost evidentă de la apariţia ideii înfiinţării Operei: Conservatorul din Iaşi, care ar fi trebuit să asigure soliştii şi orchestra noii instituţii, a fost desfiinţat în mod abuziv în 1950. Se încearcă şi acum atenuarea impactului negativ al acelei acţiuni prin expresia „încetare temporară a activităţii”, sau păstrându-se tăcerea asupra momentului. Formula este nepotrivită, în disonanţă cu realitatea de atunci: cine ar fi putut şti în acel timp cât va dura „încetarea temporară”? Iar consecinţele închiderii Conservatorului din Iaşi au fost plecarea definitivă a unor profesori în alte oraşe, inclusiv la Bucureşti, orientarea unor elevi foarte buni de la liceul de muzică spre Conservatoarele din capitală şi din Cluj-Napoca, deci pierderea forţată a valorilor tinere. De aceea, primul director al Operei, Ioan Goia, împreună cu colegii din conducere, a trebuit să selecteze personalul muzical-artistic din alte centre muzicale: dirijorul Radu Botez de la Timişoara, soprana Florica Mărieş, tenorul Nicolae Prescorniţoiu de la Cluj-Napoca, basul Gheorge Popa, soprana Gina Tripa, scenografa Hristofenia Cazacu, regizorul Dimitrie Tăbăcaru de la Bucureşti etc.

Alcătuind un colectiv muzical-artistic de elită, conducându-l cu exigenţă, autoritate şi diplomaţie, Ioan Goia a pus bazele Teatrului liric ieşean, care a meritat încă de la primul spectacol, „Tosca”, 3 noiembrie 1956, laudele cronicarilor ce şi-au exprimat opiniile în presa centrală. Transmisiunile radiofonice din spectacolele ieşene, înregistrările speciale realizate începând din 1958 de Radio România la Bucureşti cu soliştii ieşeni de atunci sunt dovada calităţilor vocal-interpretative pe care le-au avut şi le-au cultivat.

Ca întotdeauna la 3 noiembrie, mai ales astăzi, când se împlinesc şase decenii şi jumătate de la primul spectacol al Operei Naţionale Române din Iaşi, „Tosca” va reveni va reveni pe scenă.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor