Pe cine a sărăcit pandemia?

Săptămâna trecută, la invitaţia Comitetului consultativ de dialog civic pentru persoanele vârstnice din judeţul Iaşi, am participat la şedinţa lunară a seniorilor noştri pentru a prezenta cele mai recente date statistice care descriu sărăcia şi excluziunea socială. Pentru o analiză statistică a sărăciei şi excluziunii sociale la nivel naţional şi în profil regional, avem la dispoziţie statisticile INS furnizate de Ancheta pentru calitatea vieţii, culese în anul pandemic 2020, procesate şi diseminate în anul 2021.

Pentru măsurarea statistică a sărăciei la nivel european se utilizează metoda relativă (stabilirea unui prag de sărăcie relativă), motivat de faptul că (1) UE are în vedere asigurarea unui standard de viaţă cât mai înalt, nu doar a unui nivel minim de trai şi (2) că la nivelul ţărilor membre există decalaje socioeconomice între statele membre, ceea ce face dificilă definirea unui nivel minim de trai, definiţie unanim acceptată în uniune. Când vorbim despre sărăcie, gândul nostru se îndreaptă către acele persoane ale căror venituri sunt atât de scăzute încât nu pot atinge un standard de viaţă considerat acceptabil (decent) în societatea în care trăiesc.

Seniorii ieşeni m-au întrebat care (mai) sunt cauzele pentru care unii concetăţeni ajung şi/sau rămân în sărăcie, ţinând cont şi de problemele economice din perioada crizei pandemice. Oamenii au fost, sunt şi vor fi afectaţi de sărăcie în toate societăţile din cauza lipsei locurilor de muncă/şomaj, munca salarizată precar, apartenenţa la gospodării cu intensitate scăzută a muncii, lipsa deprinderii de a munci chiar şi în condiţii de bunăstare relativă, venituri mici ale gospodăriei, îngrijirea inadecvată a sănătăţii, marginalizare şi excluziune socială indiferent de motive (etnice, culturale, religioase etc.). Există multe situaţii în care sărăcia se reproduce social: copiii care se nasc şi evoluează în familii sărăce, cu intensitate foarte scăzută a muncii, cu educaţie precară, excluşi social ajung să dezvolte comportamente caracteristice persoanelor care fac parte din aşa-numitele „pungi cronice ale sărăciei”.

În anul 2020, pentru România, pragul sărăciei relative era de 12.150 lei pentru pe o persoană într-un an, ceea ce înseamnă un venit mediu lunar pe adult-echivalent de 1013 lei/ persoană/ lună. Rata sărăciei relative se defineşte ca fiind ponderea persoanelor sărace în totalul populaţiei. În perioada 2017-2020, rata sărăciei relative, estimată în raport cu pragul stabilit în funcţie de nivelul şi distribuţia veniturilor din anul pentru care se face evaluarea, a avut o evoluţie oscilantă, maximul perioadei fiind atins în 2019 (23,8%), iar minimul în 2020 (23,4%).

Cea mai înaltă incidenţă a sărăciei s-a înregistrat între anii 2017-2020 în rândul copiilor în vârstă de până la 18 ani şi a tinerilor de 18-24 ani, circa 3 din 10 dintre aceştia s-au aflat sub pragul de sărăcie, mult peste nivelurile corespunzătoare adulţilor. Membrii Comitetului consultativ de dialog civic pentru persoanele vârstnice din judeţul Iaşi s-au arătat oarecum uimiţi de faptul că vârstnicii/ pensionari sunt mai puţin afectaţi de sărăcie decât copiii şi tinerii. Pentru a explica această situaţie, am apelat la un argument monetar: venitul mediul pe adult echivalent, care în anul 2020, a fost 1013 pe persoană/lunar, pe care l-am raportat la pensia medie de 1500 lei în anul respectiv. O familie formată din 2 pensionari, în anul 2020, a obţinut un venit de cca. 3000 lei/lună, în timp ce o familie formată din 2 adulţi şi doi copii ar fi avut nevoie de cel puţin 4000 lei/lună pentru a se situa peste pragul de sărăcie.

Urmărind evoluţia ratei sărăciei pe sexe şi grupe de vârstă în perioada 2017-2020, constatăm că acestea au evoluat diferit pe fiecare categorie. Cea mai pronunţată diferenţă pe sexe o întâlnim la grupa 65 de ani şi peste, caracteristică ce se menţine pe întreaga perioadă analizată, în 2020 femeile atingând valori ale ratei sărăciei cu peste 11,5 puncte procentuale mai mari decât ale bărbaţilor (maximul perioadei înregistrându-se în 2019, fiind de 13,1 puncte procentuale).

În anul 2020, cele mai mari rate ale sărăciei s-au înregistrat în regiunile Nord-Est (35,6%), Sud-Vest Oltenia (32,7%) şi Sud-Est (32,6%), iar cea mai mică în Bucureşti-Ilfov (2,4%). Din analiza evoluţiei ratei sărăciei în anul 2020 faţă de 2017, se observă că cele mai mari scăderi s-au întâlnit în regiunile Bucureşti – Ilfov (3,7 puncte procentuale) şi Nord-Vest (3,5 puncte procentuale). Creşteri ale ratei sărăciei în perioada analizată s-au înregistrat în regiunile Centru (4,6 puncte procentuale), Sud-Est (3,0 puncte procentuale) şi Nord-Est (2,2 puncte procentuale).

În anul 2020, din totalul persoanelor ocupate, cele aflate sub pragul de sărăcie au reprezentat 14,9%, în scădere cu cca. un punct procentual faţă de anul 2019. În ceea ce priveşte persoanele ocupate, exclusiv salariaţii, 57,2% din aceastea au fost afectate de sărăcie în anul 2020. Un indicator important este sărăcia salariaţilor, 4,4% din persoanele angajate pe baza unui contract de muncă situându-se sub pragul se sărăcie în anul 2020. Referitor la persoanele neocupate, trebuie evidenţiată situaţia şomerilor a căror rată de sărăcie este foarte mare. Practic, peste 3 din 5 şomeri sunt săraci, bărbaţii şomeri având situaţia cea mai grea, comparativ cu femeile aflate în şomaj (cu 13,9 puncte procentuale mai mulţi bărbaţi decât femei aflate în situaţie similară).

Un factor important în apariţia şi intensificarea stării de sărăcie îl constituie existenţa şi numărul copiilor aflaţi în întreţinerea gospodăriei din care face parte persoana respectivă. Sărăcia este mai frecventă în rândul persoanelor care trăiesc în gospodăriile cu copii dependenţi (în anul 2020 a atins 25,4%), decât în cazul celor care trăiesc în gospodăriile fără copii (20,8% în ultimul an). În anul 2020, dintre gospodăriile cu copii dependenţi, cele mai puternic afectate de sărăcie au fost gospodăriile numeroase formate din 2 adulţi cu 3 sau mai mulţi copii dependenţi (mai mult de jumătate), familiile monoparentale, părinte singur cu cel puţin un copil dependent (aproape trei din zece), a celor de 3 sau mai mulţi adulţi cu copii dependenţi (puţin peste un sfert), dar şi persoanele din gospodăriile formate din 2 adulţi cu 2 copii dependenţi (aproape un sfert).

În loc de concluzie, să reţinem că în România anului 2020, cei mai afectaţi de sărăcie au fost copiii şi tinerii, femeile singure şi/sau din mediul rural, familiile monoparentale, familiile cu trei sau mai mulţi copii aflaţi în întreţinere, persoanele neocupate, dar şi faptul că un loc de muncă nu garantează ieşirea din starea de sărăcie. Cea mai periculoasă formă de sărăcie este cea de lungă durată („cronică”). Persoanele afectate de sărăcie cronică cu greu mai pot evada din această situaţie de precaritate socioeconomică, fără ajutorul statului şi/sau al organizaţiilor neguvernamentale de profil. Consecinţele sociale ale sărăciei sunt creşterea violenţei domestice, abandonul şcolar al copiilor, migraţia forţei de muncă, copii cu părinţi plecaţi în străinătate, infracţionalitatea şi criminalitatea care afectează societatea în ansamblul său. Prin urmare, sărăcia nu este numai o problemă individuală, ci este o problemă colectivă, care necesită intervenţia statului mai ales într-o perioadă în care inflaţia (indicii preţurilor de consum) a trecut de 10% în martie 2022, faţă de luna similară a anului trecut.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi