Ritmul este viaţă

Fiecare cetăţean al oraşului imaginează propriile proiecte, realizate funcţie de propriile nevoi funcţionale, dar şi estetice. De multe ori proiectele acestea anonime pot rezolva probleme aparent fără soluţie. La mijlocul secolului trecut, Londra se sufoca de trafic şi mai rău decât se ȋntâmplă astăzi cu Iaşul. Primăria a angajat ȋn proiectul rezolvarii lui cei mai buni urbanişti şi ingineri de trafic. Proiectul a demarat ȋn trombă cu o mulţime de soluţii. Cu toate acestea s-a ȋmpotmolit. Multe probleme au rămas suspendate. Atunci cineva din echipa de proiectare a propus să fie cooptat un grup de taximetrişti cu multă experienţă. Spre surprinderea tuturor contribuţia lor a fost decisivă pentru calitatea proiectului, adică a rezolvării traficului londonez ȋntr-o formulă funcţională.

Am reamintit această poveste ȋntrucât demonstrează că ȋntotdeauna specialiştii oricât de buni din domeniul proiectelor urbane pot fi ajutaţi să fie şi mai eficienţi dacă apelează la acele proiecte anonime care zac ȋn fiecare cetăţean. Sunt deja instrumente sociologice evoluate pentru extragerea acestor proiecte pentru binele public ȋn special ȋn cazul marilor proiecte urbane. Inutil să mai spun cât de rudimentari suntem la acest capitol… Dar, este ȋntr-un fel firesc ȋntrucât marile proiecte urbane apar foarte rar prin oraşele noastre.

Scopul acestor rânduri este altul. Dacă ȋn privinţa ideilor funcţionale majoritatea cetăţenilor au propuneri, ȋn privinţa esteticii eficacitatea lor este mai mică. Aici rolul important este al urbanistului specializat. Plimbarea fără scop despre care vorbeam la ȋnceput mi-a adus ȋn faţa ochilor problema, povestea ritmului ȋn oraş. Este limpede că oraşele sunt diferite din acest punct de vedere mai ales dacă le raportăm la propria viaţa urbană. Ritmul este determinat de anotimpuri, de luni, de săptămâni, de zile, de ore, de zi şi de noapte, de zone funcţionale şi, cum este frumos, se poate ajunge până la ritmul inimii, o inimă care poate fi a cetăţeanului, dar şi a oraşului. Ajungem ȋncet ȋncet ȋn poetica mundanului.

Spectaculos, misterios, este că toate aceste ritmuri ȋşi caută sufletul ȋn imagine, ȋn formele percepute ȋn plimbările despre care aminteam. Aceste imagini cu suflet sunt viziuni urbanistice al căror autor este urbanistul de creaţie, o specie din ce ȋn ce mai rară ȋn ţara noastră, aproape imposibil de adus ȋn proiect prin licitaţiile câştigate cu preţul cel mai mic. Marile idei urbanistice se câştigă apelând la autori consacraţi, la concursuri şi la activităţi permanente de cizelare şi de reglementare.

Să revenim la ritm. Canalul urât al Bahluiului determină ȋn Iaşi un spaţiu de largă respiraţie ale cărui limitări de-a stânga şi de-a dreapta râului sunt din ce ȋn ce mai fragmentate, mai diverse şi, dacă privim ȋn ansamblu lipsite de orice idee urbanistică. Faptul e grav. Dacă gestul de a planta pe malul stâng, acum peste şaizeci de ani, cinci turnuri cu arhitectură modernistă, are o calitate care nu i se poate refuza, transparenţa dintre centru şi peisaj, ce a urmat acestui urbanism corbusian se ȋndepărtează cu totul de spaţialitatea specifică Iaşului.

Pe malul drept al Bahluiului atrag atenţia două ansambluri de clădiri relevante pentru tema ȋn discuţie. Primul (fig. 1) este alcătuit din patru bare ȋnalte despărţite de spaţii verzi. Ele ne arată deja, dacă le comparăm cu cele cinci turnuri de vizavi, politici de densitate sporită ȋn zona centrală a oraşului. Dispunerea lor demonstrează nevoia de ritm şi frumuseţea descoperirii lui ȋn spaţiul urban. Orizontalele oarecum monotone ale barelor sunt ȋnviorate de verticalele zvelte ale plinurilor de capăt, o verticalitate accentuată prin ruperea în plan orizontal a calcanului. Se obţin astfel axe zvelte am putea spune monumentale ȋn contrast cu albia Bahluiului şi ȋn contrast cu orizontalele desenate pe faţadele lungi. Contrastul este accentuat prin folosirea finisajelor naturale diferite, placaj de cărămidă pe verticale şi tencuieli cu terasit alb pe faţadele principale. Masivitatea şi densitatea reală a acestei concentrări de blocuri de locuinţe este atenuată spectaculos de alternanţa cu spaţiile verzi dintre ele. Ȋn dezvoltarea actuală, aproape neverosimilă, de noi cartiere de blocuri de locuinţe, ar fi de bun simţ să ȋnvăţăm de la proiectele mai vechi.

Al doilea (fig. 2) este ansamblul recent de patru clădiri situat pe acelaşi mal al Bahluiului, din care ideea de ritm a dispărut. Materiale noi, predominant tablă şi sticlă, nu atenuează sărăcia compoziţională, ci o amplifică. Ideea de ȋnghesuială este accentuată, iar relaţia cu spaţiul verde a fost omorâtă de necesitatea eficienţei maxime ȋn ocuparea terenului.

Concluzia finală este simplă, marile zone de peisaj urban, cum este şi canalul Bahluiului, trebuie dezvoltate numai ȋn baza viziunilor de ansamblu prin care parcursul urban să fie ȋmbogăţit cu ritmuri şi armonii noi, iar nu transformat ȋntr-un cumul dezolant al ȋnşiruirilor de clădiri.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului