România înainte şi după aderarea la UE

În anul 2004, când România închidea capitolele de negociere pentru aderarea la UE, PIB-ul pe cap de locuitor era de 11.406 lei; în anul 2007, când a aderat efectiv la UE, aproape s-a dublat ajungând la 20.384 lei, iar în anul 2021 a atins valoarea de 61.553 lei – de trei ori mai mult faţă de valoarea înregistrată în anul aderării. Potrivit Eurostat, PIB-ul pe cap de locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare standard (PPS) a fost în România anului 2021 la nivelul a 73% din media UE, aproape de Portugalia (74% din media UE), Ungaria (76%), Polonia (77%) şi peste nivelul unor ţări precum Letonia, Croaţia, Slovacia, Grecia, Bulgaria. Creşterea economică se reflectă şi în alţi indicatori statistici, selectaţi aleator din baza de date a INS: valoarea exporturilor, numărul de întreprinderi active, numărul de turişti înregistraţi, numărul mediu de salariaţi.

În anul 2007 erau 520.032 înreprinderi active, iar în anul 2020, numărul acestora a crescut la 624.206 întreprinderi active. Valoarea exporturilor era în 2007 de 29.549 milioane Euro, iar în anul 2021 a ajuns la valoarea de 74.701 milioane de Euro – mai mult decât dublu. În anul aderării la UE, România era vizitată de 6.971.925 turişti, iar în anul 2021, numărul acestora s-a majorat cu aproape o treime, ajungând la 9.370.232 turişti. Şi numărul mediu de salariaţi a crescut de la 4.885.319 în anul 2007, la 5.031.767 în anul 2021, în contextul unei migraţii crescute a forţei de muncă. Şi exemplele pot continua cu analiza altor indicatori statistici care descriu progresele cantitative ale dezvoltării socioeconomice a României după aderarea la UE.

Chiar dacă România a progresat economic destul de mult faţă de situaţia anterioară aderării la UE, dar şi comparativ cu alte state membre, nu toţi oamenii se bucură de această creştere economică. Chiar dacă per ansamblu veniturile populaţiei au crescut, bunăstarea nu se regăseşte în buzunarele tuturor. O mare parte din concetăţenii noştri, beneficiind de libertatea de mişcare în interiorul UE, au plecat în căutarea unei vieţi mai bune în alte ţări europene. După prelucrarea datelor de la Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor, aflat încă în faza recenzării pe teren (31 mai – 24 iulie 2022), vom afla cu precizie ridicată câţi mai suntem în ţară, în fiecare localitate. Potrivit proiecţiilor demografice, circa 4 milioane de români au luat drumul străinătăţii, pentru a găsi un loc de muncă mai bine plătit, pentru a trimite un ban în plus la familie, acasă, pentru studii şi oportunităţi profesionale mai generoase decât în ţară, pentru reîntregirea familiei. Statisticile oficiale arată că suntem tot mai puţini şi tot mai îmbătrâniţi.

Oamenii vor continua să plece din cauza sărăciei. Când am aderat la UE, conform datelor INS, rata sărăciei era de 24,6%. În anul 2020, rata sărăciei a fost de 23,4%, ceea ce înseamnă că un român din patru continuă să fie sărac. Sunt zone şi localităţi din ţară care au adevărate „pungi cronice de sărăcie”, unde doar intervenţia statului prin mecanismele sale redistributive (ajutoarele sociale) menţin oamenii în limita asigurării minimului de subzistenţă: adăpost, hrană şi îmbrăcăminte. Aici trebuie să amintim şi de contribuţia Fondului de ajutor european destinat persoanelor defavorizare (FEAD) care sprijină acţiunile statelor membre UE pentru combaterea sărăciei şi excluziunii sociale prin oferirea de alimente şi/sau alte forme de asistenţă materială de bază (îmbrăcăminte, încălţăminte, produse pentru asigurarea igienei personale) celor mai sărace categorii ale populaţiei. În perioada 2014-2020, prin FEAD s-au alocat peste 3,8 miliarde de Euro pentru măsuri antisărăcie.

Decalajele sociale şi economice între judeţe, respectiv regiuni, sunt destul de mari. În oraşe ca Bucureşti, Cluj-Napoca, Braşov, Timişoara, Oradea, Sibiu, Iaşi şi zonele metropolitane ale acestora se trăieşte ca în multe alte oraşe europene. S-au construit Mall-uri impozante cu facilităţi de petrecere a timpului liber, s-au ridicat cartiere noi de blocuri moderne şi case, unele de-a dreptul somptuoase. Însă, în mediul rural, peisajul socioeconomic este colorat mai degrabă în nuanţe de gri şi negru. Doi copii din zece de la ţară merg la culcare flămânzi, mulţi lucrează de nevoie în gospodăria agricolă, nu sunt interesaţi de şcoală. Avem cei mai puţini absolvenţi de studii superioare din UE, doar 23% dintre tinerii cu vârste între 25 şi 34 de ani au urmat studii universitare şi/sau postuniversitare. Încă avem probleme cu mortalitatea infantilă, cu accesul populaţiei la serviciile de sănătate, cu maternitatea mamelor minore. Şi exemplele de genul acesta pot continua.

Aderarea la UE nu a adus câştiguri pentru toată lumea. Creşterea economică exprimată în PIB-ul pe cap de locuitor nu înseamnă automat bunăstare pentru toţi românii. Marea problemă a ţării noastre este polarizarea socială şi economică excesivă: puţini şi extrem de bogaţi vs. un sfert din populaţie săracă; oameni care îşi sărbătoresc zilele de naştere la Monaco, Monte Carlo, Nissa, Dubai, în timp ce alţii stau cu mâna întinsă pentru a primi pomană la uşa bisericii din sat; oraşe-poli de dezvoltare economică şi localitaţi care arată ca în evul mediu; licee care preselectează elevi meditaţi intens încă din clasa a V-a şi produc performanţe la olimpiadele naţionale şi internaţionale, dar şi multe licee unde doar câţiva elevi trec examenul de bacalaureat; categorii socioprofesionale (demnitari, magistraţi, medici, ofiţeri militari şi asimilaţi acestora) care au salarii şi pensii speciale enorme, în timp ce peste un milion de angajaţi primesc salariul minim pe economie şi, eventual, un supliment financiar „la plic”.

Oamenii se compară unii cu alţii, cu ceilalţi din spaţiul intracomunitar – fapt care generează anumite concluzii negative, frustrări, nostalgii în raport cu perioadele anterioare. De exemplu, migraţia externă a adus pentru unii beneficii financiare, bani trimişi acasă, în timp ce pentru alţii a însemnat destructurarea familiei prin divorţ, separarea copiilor, abandonarea acestora în grija familiei lărgite. Sărăcia, vârsta înaintată, singurătatea, lipsa unui loc de muncă, veniturile insuficiente în raport cu necesităţile gospodăriei, mediul de rezidenţă pot fi predictori ai sentimentului anti-european. Curentul anti-european este întreţinut şi de anumiţi indivizi-contestatarii de profesie, grupuri şi platforme de socializare care au în comun o neîncredere funciară în afilierea euroatlantică a României, alimentată de nostalgia vechiului regim, rasism, xenofobie, frustrări şi neîmpliniri personale.

Per ansamblu, bilanţul aderării României la UE este unul pozitiv, dar nu pentru toţi. Datorită apartenenţei la NATO şi EU, mulţi dintre noi pot să facă plajă pe litoralul românesc în timp ce, la doar câteva sute de km distanţă, rachetele ruseşti cad asupra oraşelor ucrainene.

Notă: acest articol este o dezvoltare a interviului cu tema „Ce a câştigat România după aderarea la UE” acordat domnului Ionuţ Benea şi concretizat în articolul semnat de Sabina Şancu & Ionuţ Benea, Patriotism vs. naţionalism. „Noi nu ne vindem ţara!” şi cât a câştigat România după aderarea la UE, Europa Liberă România, 1 iulie 2022.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi