Speranța Rădulescu. Ce a rămas din folclor? (I)

Înainte de toate, se cuvine precizat că doamna Rădulescu a continuat seria arheologilor dispuși la eforturile scoaterii de sub apăsarea straturilor de timp, de mentalități, a tradiției muzicale vechi, deopotrivă cultivată în mediul sătesc și la oraș. Numele său se înscrie firesc în rândurile cercetătorilor importanți: Béla Bartók (muzicianul maghiar ce poate fi considerat întemeietorul etnomuzicologiei românești), Constantin Brăiloiu, George Breazul, Harry Brauner, Tiberiu Alexandru, Emilia Comișel, Gheorghe Ciobanu, Florin Bucescu, Viorel Bârleanu, Constantin Secară – lista este, bineînțeles, mai lungă.

Două au fost instituțiile cele mai potrivite vocației de studiu al tradiției muzicale populare: Institutul de etnografie și folclor (1973-1990) și Muzeul Ţăranului Român (din 1990). Mult timp, Speranța Rădulescu a urmat etapele clasice ale etnomuzicologiei: culegerea informațiilor de tipuri diverse în anumite zone etnoculturale din România, transcrierea cântecelor și versurilor, publicarea acestora însoțite de descrieri, comentarii și clasificări în studii ordonate sub formă de conferințe, articole destinate revistelor de specialitate, cicluri de emisiuni radiofonice, volume, serii de discuri. Spre deosebire de mulți înaintași prestigioși, concentrați asupra unor spații etnoculturale și tradiții specifice românești (Bartók – Transilvania, Banat; Gheorghe Ciobanu – tradiția mireană în egală măsură cu muzica vocală și instrumentală psaltică; Florin Bucescu, Viorel Bârleanu – folclorul laic din Moldova), Speranța Rădulescu a găsit timp, energie pentru culegerea, studierea și difuzarea creației colective din aproape toată țara, mai mult, fiind pasionată de interferențele culturale cu zonele megieșe românilor. Am scris interferențe culturale pentru că interesul său profesional nu s-a manifestat doar asupra obieceiurilor strict muzicale, ci a vizat totalitatea preocupărilor, a credințelor populare de zi cu zi, reflectate în versurile cântecelor, baladelor și doinelor, în costume, spațiu specific, ocazii de manifestare (la sat sau la oraș), interpreți, subiecte din viața personală și a colectivității. Lista studiilor publicate în reviste de specialitate și volume este impresionantă ca număr, ca diversitate de subiecte. Menționez aici doar câteva: „Un virtuoz al ocarinei – Șerban Butoi” (1976), „Ansamblul (vocal) instrumental folcloric românesc. Schiță tipologică” (1980), „Istoria tarafului sătesc trăită și comentată de lăutarii inșiși” (1984), „Evoluția acordajului viorii populare în Țara Oașului (1990), „Lectura psiho-semiotică a mesajului muzical” (1977), „Consecințele schimbărilor politice în muzica țărănească a românilor” (1994), „Față în față cu prefacerea muzicilor de tradiție rurală” (1997), „Muzica de metisaj pan-balcanică în România” (2000), „O minoritate în context plurietnic: evreii din ținutul Botoșani și muzica lor de petrecere” (în colaborare – 2010), „Manelele, simbol al decadenței” (2010), „Ideologie națională, muzică și discurs despre muzică în România ultimului secol” (2017).

Este evident din lectura unor titluri de studii reproduse mai sus, Speranța Rădulescu a fost interesată profund de implicațiile sociale, politice, de mentalitățile induse oficial sau închegate liber, firesc – toate în legătură cu tradiția folclorică, rurală și orășenească. Nici nu era posibil altfel – folclorul a avut de-a lungul secolelor, începând din deceniul 1931-1940 (odată cu proliferarea radio-ului și a discurilor) a câștigat datorită massmediei de toate tipurile, manipulată ideologic sau financiar (într-o primă etapă din 1949, în a doua etapă din 1990) un impact puternic, s-ar putea spune chiar osmotic asupra vieții, comporta-mentului și mentalităților unui public larg.

Cine dorește să cunoască în mod special diverse aspecte ale tradiției muzicale românești poate căuta documentele prețioase adunate de Speranța Rădulescu în seriile de casete și cd-uri din colecția „Etnophonie”, editată sub egida Muzeului Ţăranului Român și a fundației „Alexandru Tzigara Samurcaș”. Va găsi în carcasele cd-urilor microstudii riguros redactate de Speranța Rădulescu, în care sunt prezentate toate piesele incluse pe fiecare disc, aprecieri istoric-estetice, se menționează riguros fiecare muzicant și instrumentele sale, datele înregistrărilor, este inclusă o generoasă colecție de fotografii. Întreaga serie de discuri constituie, se poate spune, o serie de autor, pentru că în afara textelor etnomuzicologice, Speranța Rădulescu a realizat (singură sau în colaborare) înregistrările și o parte din fotografii. Bineînțeles, tot ce este scris în broșurile ce însoțesc cd-urile poate fi citit și în limba engleză. Calitatea informațiilor, comentariilor, înregistrărilor și excelenta înfățișare grafică au convins prestigioasa Academie franceză a discului „Charles Cross” să premieze primele zece producții editoriale, gest de prețuire oglindit și în Premiul criticii germane a discului (pentru selecția de muzică folclorică aromână).

Documente ale istoriei folclorului muzical românesc (înregistrări audio, fotografii, informații) sunt tot mai accesibile și pe Youtube, confirmând tot mai mult, pe măsura postărilor, comentariile și concluziile ordonate de Speranța Rădulescu un numărul mare de studii și volume publicate, în conferințe, interviuri și alte ocazii publice în care s-a exprimat. Una dintre ideile sale, ce reflectă evoluția/involuția folclorului în societatea românească după 1949 este degradarea rapidă, intensă a tradiției muzicale românești. Încă din primul an de funcționare a Postului Public de Radio București, directorul său artistic, Mihail Jora, în excelenta colaborare cu etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, a avut grijă să aducă la microfon tarafuri și soliști din mediul rural, interpreți autentici ai cântecului tradițional de ascultare și de joc. La mijlocul deceniului 1931-1940 s-a instituit concursul pentru selectarea celor mai buni cântăreți, iar repertoriile ilustrau deopotrivă muzica sătească și muzica orășenească. Brăiloiu, Brauner și alte personalități le-au ales ca soliste ale Radiodifuziunii pe Maria Tănase și Ioana Radu, au girat alcătuirea programelor cu tarafurile conduse de Petrică Moțoi, Costică Tandin, Iosif Milu și cântăreața Maria Lătărețu. Înregistrările din acea epocă sunt postate pe Youtube, oricine le poate asculta.

Tradiția formațiilor mici, a tarafurilor a fost tot mai mult înlocuită începând din 1949 prin înființarea orchestrelor, a ansamblurilor cu mulți instrumentiști, care activau la Radio, apoi la Televiziune, la majoritatea Filarmonicilor din țară. Evident, pentru aceste ansambluri au fost angajați orchestratori, care au scris partituri, ceea ce a contribuit mult la cosmetizarea, de fapt la denaturarea fondului melodic și, mai ales, armonic, al melodiilor de ascultare și, în special, de dans. Noul repertoriu a pătruns masiv în societate prin Radio, Televiziune, disc, prin sutele de „ansambluri folclorice” apărute puzderie în țară. Astfel de ansambluri și repertorii s-au perpetuat până astăzi, promovarea intensă la diverse posturi de televiziune a multor soliști intens machiați, purtând costume populare stilizate până la simplism și gust îndoielnic evident, primiți de publicul din studio cu hăuleli și chiote total nelalocul lor clădind de ani buni permanența folclorului sulemenit, trivializat. Alte explicații ale acestei realități de-a dreptul sordide pot fi ordonate cu proxima ocazie. Speranța Rădulescu a avut curajul să atragă atenția fără menajamente asupra acestor realități. Comentariile ei pot fi găsite în articole, interviuri, în emisiunea „Garantat 100%” realizată de Cătălin Ştefănescu (TVR 1, 2013), în volumul „Hopa-Tropa-Europa” (1992), „Peisaje muzicale din România secolului XX” (2002), „Manele in Romania: Cultural Expression and Social Meaning in Balkan Popular Music” (în colaborare) – volum impozant difuzat în anul 2016 în Marea Britanie și Statele Unite ale Americii de editura „Rowman & Littelfield”.  

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor