Speranţa Rădulescu: ce a rămas din folclor (II)

Ştia să asculte, să povestească, să dialogheze cu subiecţii culegerilor sale de folclor, a scris reportaje foarte interesante, a înregistrat şi publicat dialoguri de mare interes pentru specialişti, pentru publicul larg. Un exemplu strălucit este volumul Hopa-Tropa-Europa. Din seria „Jurnale şi amintiri” (Muzeul Ţăranului Român, 1992). E greu de selectat un singur fragment, dar mă opresc la pagina 22:

Cacurică își începe numărul. E fabulos, nu-mi pot crede urechilor. […] Urmează „dragostea” lor de rezistență, „Matca Neajlovului”. Vocea lui Manole e gata să cedeze pe prima acută. Cacurică îl prinde din zbor și continuă singur. Ah, Cacurică, ești un geniu! Apoi mă trec toate nădușelile. Aud numai falsuri, zăngăneli, vorbăraie… Te pomenești că se ceartă în scenă! Mă tem că nu știu să se mai și oprească, să încaseze aplauzele, am observat asta încă de la Geneva. Totuși aplauzele vin, și sunt furtunoase. Cacurică pornește una mahalagească, „Ce ie omu’ pă pământ”, care pare să nu se mai sfârșească. De unde a mai scos-o? Nu i-o știam. […] Văd negru, văd roșu, mă plimb, mă așez pe jos, mă scol, dau să fug să nu mai aud, nu mai suport tensiunea. Totuși, aplauze vii! […] Spectacolul e în mâna lui Cacurică. Grăsunul lasă țambalul, lasă gura, începe să joace și să strige ca la horă; apoi, numai ape, ia contrabasul și le face loc tinerilor, Caliu și Fălcaru. […] Fluierul lui Fălcaru e prea sus, s-a urcat și mai tareprobabil de căldură. Caliu pune „floricele” cam mahalagești care-mi sfâșâienervii. O să-i scot ochii, o să-i tai degetele , pentru ele și pentru nenorocitele alea de terțe paralele. Dar aplauzele nu mai contenesc , succesul e fără echivoc. A fost un pasaj din povestirea concertului de la Paris cu Lăutarii din Clejani, formație acum celebră, descoperită și promovată de etnomuzicologul Speranța Rădulescu.

La categoria „publicistică” din scrierile sale poate fi inclus volumul Taifasuri despre muzica ţigănească (Paideia, 2004). Este un document de bază pentru cine vrea să înţeleagă istoria, caracteristicile şi originalitatea muzicii ţigăneşti, cu un impact deosebit şi asupra publicului educat, însă deschis spre orizonturi culturale diverse, la prima vedere „ciudate”. În prezentarea celui de-al şaselea taifas (din douăsprezece, cu lăutari ţigani), apar idei fundamentale despre acest tip de muzică: Fraţii E. şi B. sunt mândri că se trag dintr-o familie de muzicanţi piteşteni de prestigiu. Relativ tineri, cei doi au găsit tăria să-şi acomodeze muzica exigenţelor dure ale prezentului. Au făcut-o însă cu regretul de a fi abandonat provizoriu vechea muzică „lăutărească-ţigănească”, pe care o socotesc net superioară celei noi. Ei sunt indignaţi de concurenţa aberantă pe care le-o fac lăutarii impostori-mânuitori de aparatură electronică (mulţi dintre ei români, n.a.). […]

Întreabă Speranța Rădulescu:

Considerați cuvântul „țigănie” aplicabil oamenilor cu comportament nepotrivit?

(E): Da, exact! […] Acum, dacă se cântă manele, se pierde lăutăria…

(I): Mulți români cântă manele. Mulți n-au avut tangență cu meseria, au aflat că lăutarii fac bani, s-au apucat și ei de muzică, crezând că e ușor, majoritatea lucrează pă dischete, e cel mai simplu. Le convine, că la nunți sunt hrăniți și li se dă de băut. Da’ un angajant, înnebunit de fata lui care punea toată ziua manele la casetofon, ne-a spus: „Dacă-mi cântați o singură manea la nuntă, nu vă dau nici un ban. M-am săturat. Nu mai vreau să mai aud.” […] (pag. 104-105)

Speranța Rădulescu: Victor Gore și Fărâmiță îmi spuneau că la București există o curiozitate vie pentru muzica din India. Dumneavoastră vă place muzica indiană?

(E): (ezitând, cu ton șters și neconvingător) Mmm… da, da’… Nu că nu ne place… Ne place…

(I):… dar muzica lăutărească românească n-are nici o legătură cu muzica indiană.

(E): Eu consider că muzica lăutărească românească este ruptă din folclorul românesc. Este o asimilare între şi între: din lăutărie în folclor, din folclor în lăutărie. (pag. 111)

Tot în genul publicistic, dar la confluenţa cu cel muzicologic, în care se îmbină istoriografia cu interpretarea faptelor se află volumul Peisaje muzicale din România secolului XX (Editura Muzicală, 2002). Sunt puse în discuţie toate componentele fenomenului muzical românesc: tradiţionala dispută între tradiţionalism şi modernitate, creaţia din genurile academice, tipurile de cânt psaltic, muzicile românilor şi ale altor grupuri etnice, muzica de metisaj, categoriile de scrieri (muzicologia, etnomuzicologia, bizantinologia), genurile mai noi (jazz-ul, rock-ul), relaţia muzică-politică. O imagine surprinzător de cuprinzătoare. Cum se explică alegerea acestui secol spre analiză? Deşi istoria artei muzicale din Ţările Române până în veacul al XX-lea mai are de oferit documente, de răspuns la multe întrebări, totuşi, etapele sale sunt în cea mai mare parte cunoscute. Despre istoria muzicii româneşti din veacul trecut au mai rămas multe de revelat pentru că documentele sunt sensibil mai numeroase, de toate tipurile (scrise, audio, video etc.), pentru că foarte multe au fost cenzurate în anii comunismului, pentru că mentalităţi, cutume, temeri încă determină reticenţe şi tăceri. Din aceste ultime trei motive, cartea Speranţei Rădulescu s-a izbit de tăcerea unor recenzenţi şi de criticile altora, care au considerat-o prea dură. În măsura în care autoarea a descris realităţi din deceniile trecute ce pot fi astăzi uşor verificate prin accesul liber la documente de arhivă şi prin amintirile celor care au trăit epocile evocate.

Unele pagini ale volumului (publicat, repet, acum două decenii) au rămas inconfortabile deoarece practici din deceniile comunismului se păstrează. Ca etnomuzicolog, autoarea descrie cum a început în 1949 denaturarea, distrugerea folclorului autentic, tradiţional, cu aşa-numitul „folclor nou” prin înlocuirea tarafurilor cu orchestre mari (ansamblul „Barbu Lăutaru” şi cele care au urmat având ca model orchestrele populare sovietice, cea mai cunoscută fiind „Moiseev”), prin modificarea spectrului sonor deoarece s-a mărit numărul de instrumente, prin textele politizate suprapuse melodiilor populare. Cine are curiozitatea, poate găsi destule exemple în vasta arhivă de pe Youtube – aş exemplifica aici doar cu melodia „Toarnă, mândruliţă, toarnă”, interpretată de cântăreţul Vasile Cănănău, în care auzim versurile „toarnă, mândruţo, fetească, colectiva să trăiască”. E drept, acum versurile de această orientare au dispărut, dar ansamblurile au rămas o practică ce întreţine tradiţia începută în 1949, tradiţie fără bază istorică în zonele etnografice româneşti. Din păcate, difuzarea folclorului schimbat de regimul comunist a obişnuit atât de mult publicul cu noua realitate muzicală prin radio, disc, televiziune, concerte, încât ea a intrat în mentalul colectiv şi este menţinută astăzi mai ales în televiziune de persoane fără pregătire în domeniu, care evită cu grijă prezenţa etnomuzicologilor, deveniţi inoportuni în epoca sfârşitului competenţei. Rămâne de lăudat iniţiativa de acum câţiva ani a lui Grigore Leşe, în a cărui emisiune difuzată de TVR localnicii cunoscători ai cântecelor populare erau filmaţi în mediul de zi cu zi, acasă, pe o uliţă, chiar la crâşma din sat, nu îmbrăcaţi de sărbătoare, în studioul cu decor stilizat construit din placaj, cum am tot văzut în atâtea alte emisiuni. 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor