Speranţa Rădulescu: ce a rămas din folclor (III)

Alex VASILIU

Argumente ale pesimismului muzicologului Speranţa Rădulescu sunt toate luările sale de cuvânt din 1990 până mai ieri la simpozioane, conferinţe, interviuri pentru radio, televiziune şi presa scrisă, volume de publicistică.

Un prim document de bază potrivit finalului acestei serii de însemnări este cartea „Peisaje muzicale în România secolului XX” (Editura Muzicală, 2002). Nu evit formula tăietură în carne vie, ce poate defini ultimul capitol, dur intitulat „Imagine apocaliptică: declinul vieţii muzicale”. Autoarea stabilește începutul involuției în toate domeniile la mijlocul deceniului 1971-1980: instituțiile de învățământ superior (Conservatoarele) au pierdut mulți profesori de prestigiu care s-au stins, și-au schimbat locul de muncă ori au părăsit țara, informațiile (partituri, discuri, burse, schimburi culturale) au fost restrânse drastic până aproape de întreruperea totală, programele de învățământ au rămas impermeabile la noutăți, la concursurile de admitere erau locuri extrem de puține, politizarea excesivă a permis conformisme blamabile în măsură variabilă ori disimularea unor concept și tehnici muzicale de dată recentă (atunci) sub titluri programatice, patriotarde. Unul dintre cele mai umilitoare moment ale istoriei societății musicale românești din deceniul menționat a fost mutarea patrimoniului și a personalului Uniunii Compozitorilor în câteva încăperi sub dimensionate din Ateneul Român, care mi-au lăsat în acei ani o imagine sumbră. Mai erau utili doar compozitorii dispuşi să-şi înregimenteze opus-urile comandamentelor politice (protocronismul, în special), opus-uri premiate, incluse în repertoriile filarmonicilor şi teatrelor de operă, programate la Radio, înregistrate pe discuri. A existat, ce-i drept, la „Electrecord” seria „Romania Contemporay Music”, în care s-au difuzat lucrări moderne ale compozitorilor din generația încă tânără, pentru a se dovedi oficial (mai ales peste hotarele țării) că avangarda, stilurile noi erau acceptate, dar publicul român devenise ținta bombardamentelor în concertele săptămânale de la filarmonici, prin spectacolele televizate, cu lucrări nu întotdeauna valoroase, cu artiști amatori puternic susținuți în interminabilul festival „Cântarea României”. Am expus aici aspecte din spectacolul muzical dezolant al epocii 1975-1989 foarte bine cunoscute de cei care le-au trăit, la îndemâna generației tinere doritoare să afle, pentru că arhivele sunt accesibile.

În privinţa folclorului, situaţia a fost la fel de sumbră, documentele autentice reprezentând epoci anterioare celui de-al Doilea Război Mondial fiind ignorate din ordin politic ori, în puţine cazuri, salvate eroic (am putea spune astăzi) de câţiva profesionişti. Menţionez aici doar seria de cântece din vremea lui Anton Pann în autentica interpretare a cântăreţului Dan Moisescu, cântece înregistrate la Societatea Română de Radio fără aprobare oficială din iniţiativa neuitatului realizator de emisiuni şi organizator de concerte Gruia Stoia. Înregistrările nu au putut fi difuzate decât după 1989.

Alt efect al deprofesionalizării artei în domeniul folcloric a fost proliferarea neoficială a repertoriului de cartier, ocazional (nunţi, petreceri). Încă de la mijlocul deceniului 1971-’80 concertele formaţiei „Azur” se bucurau de mare succes, înregistrările realizate clandestin la nunţi circulau tot aşa, manelele (proveniteşi din zona Banatului, unde mulţi români din ţară ajungeau frecvent pentru a profita de micul trafic de frontieră permis la Timişoara, spre exemplu) şi-au deschis drum spre publicul larg. Aşa se explică de ce imediat după 1989 au apărut pe străzi şi în bazaruri tarabele cu casete audio oferind clienţilor un repertoriu uimitor de bogat şi de alterat din punct de vedere muzical. Competiția cu profesioniștii – etnomuzicologii, interpreții, posturile publicede radio și televiziune, casa de discuri „Electrecord” – a fost câștigată de formațiile și cântăreții ieșiți peste noapte la lumină, întreprinzători rapizi, eficienți în a-și promova marfa. Când au apărut, cu întârziere, emisiuni de educaţie în domeniul folclorului, colecţii de discuri şi casete, acestea nu şi-au găsit audienţa decât la un public, totuşi, restrâns, cel mult la cei care urmăreau concertele formaţiilor „Trei Parale” şi „Anton Pann” în sălile filarmonicilor, în ambientul muzeelor.

Cum am menţionat în precedentele articole, studiind atât de atent şi muzica lăutărească, Speranţa Rădulescu a acordat atenţie deosebită manelelor – fenomen muzical care a descris viaţa publică aşa cum este ea, sfârşind prin a o maneliza! Analizând riguros mai întâi stilul muzical (împreună cu etnomuzicologii Anca Giurchescu și Margaret Beissinger) în volumul „Manele in Romania. Cultural Expression and Social Meaning in Balkan Popular Music” (Rowman &Littelfield, 2016), Speranţa Rădulescu a explicat toate piesele acestui mecanism intens folosit public, subliniindu-i deopotrivă calităţile, valorile şi toxinele. Abia informându-te, înțelegând maneaua sub toate aspectele (muzical, istoric, social) poți judeca drept ce este autentic, ce și cum ar trebui eliminat. Celor care strâmbă din nas (uneori cu dreptate, auzind astfel de cântece sau doar cuvântul „manea”), Speranţa Rădulescu le-a răspuns profesionist, simplu, sintetic într-o emisiune televizată:

Este o muzică populară nouă, de metisaj, care sub raportul semnificaţiei sociale nu exprimă o identitate etnică limpede, ci o identitate în reconstrucţie a întregii regiuni sud-est europene. […] Maneaua românească exprimă o lume socială tulbure – toate ţările din Balcani sunt în această situaţie, cu economii fragile, cu lumi interlope care se insinuiază în conducere, care îşi etalează puterea, are nevoie de un consum opulent explicit. Ce fac aceste muzici? Exprimă realităţile prezentului imediat. […] Le spun câteodată unor studenţi ai mei care, numai când aud cuvântul manea „leşină”: domnilor, nu vă revoltaţi pe muzică, revoltaţi-vă pe lumea în care trăim şi încercaţi să o schimbaţi. Pentru că acest fenomen este o reflectare a societăţii de astăzi. („Garantat 100%”, TVR, 2013).

O realitate tristă, pe care Speranţa Rădulescu nu a comentat-o în volumul „Peisaje muzicale româneşti”, este dispariţia aproape totală a specialiştilor în  folclor din redacţiile posturilor de radio şi televiziune. Când și când au mai fost transmise cicluri realizate de etnomuzicologi (Speranța Rădulescu, Constantin Secară), dar emisiunile de educație au dispărut, la fel programele în acest gen. Oricine este interesat poate observa diferența ascultând pe internet posturi de radio naționale din țări învecinate sau mai depărtate, unde folclorul muzical este difuzat intens (iau la întâmplare ca exemple Bulgaria, Cipru, Ungaria). Sigur că acum, programele posturilor publice regionale de radio din România ar trebui să conțină și emisiuni de publicistică, de educație muzicală, nu numai cântece la cererea ascultătorilor. Este evident, situația actuală se explică prin interesul singular pentru audiență și lipsa unei politici educaționale a instituțiilor media publice.

Dincolo de activitatea îndelungată, minuţioasă, la înalte cote profesionale de studiere, arhivare şi difuzare a tradiţiei muzicale româneşti, Speranţa Rădulescu a avut talentul, ştiinţa de a se adresa publicului larg, de a-l stimula să relaţioneze firesc, adevărat, cinstit tradiţia cu prezentul. Ar fi benefică republicarea volumelor, promovarea colecţiilor de discuri pe care le-a realizat, retransmiterea, printre atâtea reluări şi „best of” a ciclurilor de emisiuni pregătite pentru radio, cele în care a fost invitată la televiziune.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor