Triumf, în fentă

Un om de teatru, unul departe de a fi vreun răsfătat al gloriei scenei, făcând primii paşi în închisoarea în care va anima un „atelier de teatru” cu cei interesaţi, voluntari amatori (i-ar vrea aduşi acolo de amare – a iubi „jocul”/playing), dintre deţinuţi. Premise, desigur, şi ele departe de a fi promiţătoare, stimulative. Ar putea, ca şi predecesorii săi „să se achite” cât mai expeditiv şi pedestru, fără efort, de obligaţiile de contract, şi atât. Dar tocmai nemulţumirile de foştii „antrenori” îl fac să încerce alt drum. Şi nu doar pentru ei, ci şi pentru el însuşi, întrevede, nesigur, da, fără iluzii, dar nu şi fără speranţă, fie şi una firavă, o (paradoxală?) provocare în chiar dificultatea maximă a ceea ce vrea să întreprindă. Alege să lucreze, cu „actorii” săi, nu… fabule (asta aleseseră cei de înaintea sa), nici stand up comedy, cum propune, ci un text celebru, capodoperă,beckettiana En attendant Godot. A mizat, e drept, şi pe oarecare afinităţi, de start, ale acelor performersto be cu câte ceva din Vladimir şi Estragon, Lucky sau Pozzo: limbajul lor, climatul „aşteptării”. Dar decisivă a fost „Aventura” lor comună, de echipă solidarizată treptat, progresiv, cu tenacitate, de cutezanţa „nebună” a pariului care îi leagă, le însumează posibilităţile distincte, individualizate şi complementare, umăr la umăr cu „ghidul” însuşi.

Scenariul şi filmul nu numai că nu edulcorează absolut deloc asprimea, tensiunile, violenţa de univers carceral, dar, punându-le în evidenţă, ne sugerează şi sublimarea lor in progress în bucuria jocului teatral, în descoperirea de sine sieşi, a fiecăruia, în rezonanţă cu ce rostesc şi „joacă”, ca şi imaginea astfel schimbată, a tuturor, în ochii „celuilalt”, totul graţie acestui team-working apt să îi ducă spre altceva decât fuseseşi, într-o măsură diminuată, atenuată, continuă încă să fie, în restul timpului, detenţia. Iată un subtil efect, de compoziţie sugestivă, rod discret, de joc teatral şi cotidian carceral dinspre acesta din urmă, ieşindu-se spre o firesc, (şi ne-„explicitat”) vindecătoare lumină, împărtăşită prin artă. Complementar, deşi aproape oximoronic, îi susţine şi (până şi) litera rigidă a regulamentelor şi administraţiei carcerale (judecătoarea mefientă vs. directoarea devenită aliată a echipei).

Vin primele succese, dar nu „dilatate” în prematur apogeu. Încă-finisarea e antidotul plafonării amatoriceşti. La orizont: şansa de Triumf la celebrul Odeon parizian. Filmul ar fi putut, cum se întâmplă adesea, să capoteze tocmai la final, unul linear şi previzibil „ascendent” (Un triomphe), dar care nu ar fi adus nimic nou, nici vreun spor de aprofundare: doar un happy end de „apoteotic” (şi atât)… succes. Nu, tocmai surpriza de final, dens în implicaţii, e… „gheara de maestru”. În locul doritului triumf parizian, se produce evadarea întregii distribuţii, exact spaima gardienilor – şefi. De ce au făcut-o? Jocul teatral le redobândise demnitatea umană, dansul lor, goi, în ploaie era metafora unei naşteri din nou sau, cu cuvintelelui Samuel Beckett însuşi, o celebrare („copilărită”) a împărtăşirii lor (sharing) din „iluzia” de „diversiune eliberatoare” (Beckett) a artei. O iluzie ce-şi ceruse şi echivalentul ei (corelativul?) de realitate, fie şi efemeră, riscantă, însă de neamânat.

Triumful sperat eşuează în fiasco şi atât de ne-„cuminte” eşec? E suplinit de mişcătoarea confesiune a regizorului, ce-şi ia publicul parizian drept confident al experienţei sale – sinteză de artă şi omenesc, ea însăşi spectaculoasă sui-generis. Şi celebrată în finalul, astfel, de „cădere” revelatoare de miez de sens.

Seara de European Cinema Night (10 dec), deschisă de amfitrionul-edil Mihai Chirica şi continuată, după proiecţie, cu dialogul Irinei Margareta Nistor cu Andrei Giurgia şi al amândurora cu publicul) a urmat îndemnul- deviză: We all love sharing.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video