VIDEO: De ce au rămas doi ucraineni în Iași. „Am dormit o noapte pe câmp, la graniță, cu copilul”

La Vama Sculeni, Anna şi Edi deschid "porţile" fiecărei zile. Sunt voluntari, ucrainieni. Unul alină lacrimile celor care fug de războiul de acasă ascultându-i, iar altul le înşiruie povestea. De pe limba lor, pe limba noastră, pentru a le găsi un adăpost sigur, măcar temporar. Amândoi, şi Anna, şi Edi, au avut în plan să plece mai departe cu familiile, în Vest. Dar, pentru ai lor şi din cauza noastră, spun ei, au rămas.

"Mamaaaa, unde suntem?/Suntem bine, suntem acasă!"

Fără Anna, ziua parcă nu e zi în vama din Sculeni, de când a venit. De o săptămână, aleargă de la un cort la altul, de la o cabină la alta, atunci când îi vin "neamuri" de acasă. Ucrainenii trec linia de hotar, după ora 13. Noaptea nu pot jongla cu bombele şi nici nu au voie. Aşa că, pleacă la răsărit ca să ajungă, într-o zi, două, de regulă pe la prânz, în România. Când trec podul, oricum, Anna este acolo. Nu îşi uită cerceiii albaştri şi nici să-şi acopere cearcănele şi lacrimile cu fondul de ten. Îmbrăcată cu o geacă lungă, albastră, pe care o strâge la piept, aleargă pe unde este nevoie, unde poposesc de-ai ei. În cort, trei radiatoare domolesc gerul. Toţi, voluntari de la Crucea Roşie, renunţă la şube, măcar pentru o clipă. Anna, nu. «Noaptea aceea, când am dormit în câmp, cu fata, aproape de Palanca, când a început să ningă… Ninsoarea aia a fost ca un bombardament. Cea mică are 6 ani. Noaptea, în somn, mă întreabă şi acum «Mama, unde suntem ?» «Suntem bine, acasă», îi spun, dar de atunci, mi-e frig ! Eram singure, în câmpul gol. A fost cea mai cumplită noapte din viaţa mea“, spune Anna. Cizmele înflorate bat tactul lacrimilor. Anna este psiholog în Odesa şi şi-a lăsat în urmă jumătate de suflet acolo, dar cealaltă jumătate o are cu ea. “Cel mare are 19 ani, e IT-ist şi a rămas cu tatăl lui să lupte. Dar nu uită de noi, rezolvă tot, pentru ca cea mică să nu piardă din lecţii. Face online, cât Odesa rezistă. O ajută el!", spune Anna. Când bombardamentele s-au apropiat de Odesa, au decis să ajungă în Germania, pentru că aveau rude acolo. După Palanca, când au intrat în România, spune Anna, s-au răzgândit. “Voi ne-aţi făcut să rămânem aici. E vina voastră", spune Anna zâmbind.

“Am vrut Franţa, dar am rămas în România, pentru voi şi noi“

În vamă, sunt multe poveşti. Anna, care aproape le ştie pe toate, le deruleză scurt: “până la cele cu maşini ciuruite de gloanţe intrate în vamă“. “Cel mai cumplit a fost la început, când a venit un grup mai mare. Au trebuit să meargă multe zile să scape de teroare. Au poposit, treptat, pe unde au putut, prin sate, în Ucraina. Şase zile au fost pentru ei până la graniţă. Când au ajuns aici, doi, ditamai bărbaţii, au început să plângă, în genunchi, închinându-se. Cu lacrimi. Nu pentru că erau slabi, ci pentru că erau terminaţi, obosiţi ", spune Anna ridicând degetele cu unghiile vag lăcuite în sus. Anna nu ştie româneşte, dar vorbeşte din priviri şi mâini. Fără Edi, nu s-ar putea face înţeleasă de românii care dirijează treburile în vamă şi i-ar fi mai greu să le găsească pentru cei ai un leac şi un acoperiş bun. “Acum o săptămână, a ajuns o familie cu un copil. Erau aşa de frumoşi împreună. Le-am găsit cazare. Mama i-a spus la un moment dat copilului că este posibil ca tatăl să se întoarcă şi ieri, tatăl le-a anunţat pe fete că pleacă în Ucraina, să lupte acasă", spune cu voce stinsă Edi, "vocea" Annei în vamă.

În Ucraina, Edi avea o agenţie de traduceri, în Hmelnîţkii, nu "una de cartier", ci una cu clienţi de peste tot, Georgia, Azerbaidjan, Polonia şi nu numai. Este şi ucrainean şi român. De altfel, spune el mândru, a predat limba română în Ucraina, în oraşul de la jumătatea distanţei dintre Cernăuţi şi Kiev. Având dublă cetăţenie, a putut pleca din calea războiului, iar acum stă cu ai lui, la nişte "inimoşi" în Valea Lupului. “Am vrut să ajungem în Franţa clar, dar am rămas în România din cauza voastră şi pentru ai noştri. Aici, ne gândem că vom face un popas, să bem un ceai, să dormim două ore şi să plecăm mai departe. Volutarii au fost foarte simpatici, ne-au făcut cunoştinţă cu proprietarul care ne-a spus că este nevoie de un translator. Şi am decis să rămânem", spune Edi. În Ucraina a lăsat o casă şi un apartament. În amândouă stau cinci familii de refugiaţi care nu au reuşit să treacă graniţa. Nu ştie cine sunt, de unde sunt, dar încă sunt în siguranţă. “Ca şi cu noi", zâmbeşte trist Edi.

“Dacă Rusia va cuceri Ucraina, nu mă voi întoarce orice ar fi… “

Şi Anna, şi Edi fug de politică. Nu vor să audă şi dacă sunt întrebaţi răspund scrâşnind din dinţi. “Acest război a început de mult de fapt. Rusia a vrut de mult să cucerească Ucraina. Privind în istorie, Odesa şi Kiev au fost ridicate pe când Moscova era o mlaştină. Am fost la Moscova şi am văzut că există o luptă între oamenii care vor să fie liberi şi cei care vor un ţar. Aşa au fost obişnuiţi slavii, să aibă un ţar care să le spună cum să gândească şi ce să facă. Această mentalitate a slavilor este aproape imposibil de schimbat", spune Anna. Edi se miră citind ştirile. Spune că i se pare injustă şi incredibilă decizia Kremlinului de a bombarda mai ales localităţi cu populaţie preponderent rusă. “Care e justificarea atunci ? Mariupol, Nikolaev, Harkov… De ce ?", se întreabă Edi. Anna dă pagina istoriei mai departe şi spune că nu ştie cât va dura acest război, dar ştie că pentru fiica ei şi pentru ea va trebui să-şi caute în curând de lucru. “Când se va termina acest război, mă voi întoarce. Dacă însă Rusia va cuceri Ucraina, nu o voi face, nu mă voi întoarce acolo orice ar fi…".